Ultimele articole

Doi Viezuri(Theo & Denisa): ”Păstrați muntele în sufletul vostru ca un prieten bun și tratați-l cu respect.”

Se iau doi oameni cu drag de munte și spirit de aventură, îndrăgostiți unul de celălalt, dar și de natură, și un proiect cu potențial pe care l-au pornit. Theo și Denisa au pornit un vlog sub numele de Doi Viezuri, prin care ne prezintă experiențele trăite de ei în călătoriile și drumețiile pe care le fac.

”Doi Viezuri”, un proiect încă la început, dar cu potențial, care are doi oameni tineri în spate, cu mult entuziasm și pasionați de munte, călătorii și descoperit culturi. Dar, înaninte de a merge mai departe, spuneți-ne câteva cuvinte despre voi, cine e, de fapt, Theo și Denisa?

Denisa: Denisa mi-i numele, am 26 de ani și momentan locuiesc în București. Zic momentan, deoarece sper ca într-o bună zi să putem trăi într-un orășel de munte, unde să ne putem trezi în fiecare dimineață inspirând aerul curat de munte. Sunt studentă la Facultatea de Geologie, unde am ocazia să îmbin plăcutul cu utilul. Sunt o persoană mai timidă, după cum se observă și în vlog, Theo este cel care vorbește mai mult. Optimistă, chiar prea optimistă uneori, mereu îmi place și prefer să sper spre bine și mereu încerc să-i transmit din optimismul meu și lui Theo. 🙂

Theo: De fel din Constanța, absolvent de Geografie în București, lucrez în cercetare, dar și cu înclinații către graphic design. În general încerc să fiu cât mai activ, atât fizic, cât și mental. 

Cum a început ideea vlog-ului ”Doi Viezuri” și încotro ați vrea să vă îndreptați cu el?

Theo: Ideea vlogului Doi Viezuri a ieșit la lumină cu prilejul primei drumeții întreprinse împreună, când Denisa a venit cu ideea să filmăm în timp ce mergem pe traseu și așa am tot filmat. Când am ajuns acasă am zis să edităm acele filmulețe și astfel puse cap la cap a reieșit primul episod postat pe YouTube al vlogului Doi Viezuri, din Bucegi și Piatra Craiului. 

Denisa: Scopul principal a fost să avem un cufăr de amintiri mai “palpabile”, pe lângă cele din suflet și de ce nu, să poată și alți oameni să vadă prin ochii noștri ce țară superbă avem și să învețe, sper eu, să o aprecieze mai mult. 

Ionel Coman spunea că: ”Muntele ne oferă tot ceea ce putem cere vieții: spațiu, măreție, liniște, asprime, frumusețe, prietenie”. Ce înseamnă pentru fiecare dintre voi muntele

Denisa: Tot în cartea sa, Ionel Coman zicea că “Pasiunea pentru munte nu are explicații logice și că la fel ca orice dragoste, ea există în individ atâta vreme cât corespunde unei nevoi a sufletului.”   

Cum ar fi nevoia de liniște și de meditație, de întoarcere la origini, aș putea spune. Avem nevoie de acest lucru, mai ales în condițiile în care trăim într-o lume atât de zgomotoasă și agitată. Mereu pe fugă. Precum majoritatea oamenilor, am un job static. Prin urmare, este sănătate curată și în felul acesta mă detașez de tot, dar în același timp mă simt conectată la tot ceea ce este în jurul meu. Mă eliberez de stres, aerul curat și tare parcă îmi intră până în vene și mă curăță. Îmi place să mă simt ca o mică particulă în univers acolo, este un sentiment frumos de apartenență, te poți regăsi, te poți reinventa, trăiești până la cele mai mari cote și dincolo de ele, un echilibru între minte și spirit. 

Theo: Muntele pentru mine reprezintă o evadare din rutina zilnică a vieții urbane. Este un tărâm minunat, unde doar acei care au ajuns să-l înțeleagă și să-l aprecieze îi străbat potecile nu doar fizic, dar și spiritual. Este o oază de liniște, unde ajungi să te cunoști mai bine pe tine însuți. Mie îmi place mult acel sentiment pe care îl am atunci când sunt pe munte, acel sentiment că sunt doar un punct mic în fața măreției naturii. Chiar și așa, acolo sus pe creste reușesc să descoper iar și iar acel farmec, acel sentiment care mă atrage să fac drumeții pe munte și desigur faptul că acolo aproape totul depinde doar de tine, de felul în care ai venit pregătit. Nu poți trișa, nu există scurtături simple, decizile pe care le iei sunt esențiale pentru o drumeție reușită.   

Pasiunea voastră pentru drumeții montane este cunoscută. Ce locuri din țară, dar și din străinătate ați colindat până acum, locuri în care v-ați întoarce cu drag și le-ați recomanda celor care caută o nouă aventură? Și de ce?

Theo: Împreună am făcut drumeții montane în Bucegi, Piatra Craiului, Iezer-Păpușa, Piatra Mare, Ciucaș, Călimani și Măcin. Amândoi suntem foarte pasionați de cultura britanică și în străinătate momentan am reușit să mergem împreună doar câteva zile în Scoția. Acolo am vizitat Glasgow și Edinburgh, dar pe viitor planificăm și alte călătorii în afara României, locații nu neapărat foarte turistice, dar încărcate cu istorie.  Pentru mine, cea mai reușită drumeție a fost cea din Ciucaș, în luna aprilie, anul curent, unde am urcat din Cheia, trecând pe la Stâna Zăganu, spre Vârful Gropșoarele și cu înnoptare la Cabana Ciucaș. A doua zi am urcat pe Vârful Ciucaș și am coborât în Cheia prin Valea Berii. Cu noi în această tură a venit și un prieten care locuiește în Marea Britanie, care și-a descoperit pasiunea pentru munte prin intermediul nostru. Am avut noroc să prindem o vreme foarte bună cu cer senin, de un albastru pur și deși au fost porțiuni cu zăpadă chiar și de jumătate de metru, totul a ieșit foarte fain și am admirat niște peisaje absolut geniale de la vârf. 

Denisa: Toți munții sunt frumoși, indiferent de dificultate și de altitudine. Pe fiecare în parte trăiești ceva măreț și special și m-aș întoarce mereu, peste tot, cu dragă inimă. Ca oraș, am descoperit de curând Sibiul, unde îmi doream să ajung de mult timp și în sfârșit am avut ocazia. Este un oraș superb, cu oameni foarte amabili, cu o arhitectură faină, aproape de munte și de natură. Aș vrea să mă întorc acolo cât de curând pentru a-i descoperi și locuri mai ascunse și să îl iau la pas mai mult. Plus că acolo am descoperit și un loc cu înghețată foarte bună, haha. Cum a zis și Theo, în străinătate, împreună, am vizitat Glasgow și Edinburgh, orașe deosebite cu o încărcătură istorică considerabilă. Acolo pășești într-o altă lume, dar am ajuns să realizez că nu trebuie să pleci din țară ca să trăiești acest lucru. Desigur, este frumos să călătorești, să faci cunoștință cu alte culturi, dar și noi avem locuri atât de frumoase, încât parcă nu îți vine să crezi că sunt ale noastre. Totuși, țin să precizez că Piatra Craiului are un loc special în inima mea. Are acel „je ne sais quoi”, de care nu pot să mă satur. Îmi inspiră nobilime printre munți. 

Theo: Pentru o călătorie în afara țării, cu siguranță am recomanda Edinburgh, unde ne-am simțit extraordinar. Este un oraș încărcat de istorie, cu o arhitectură impresionantă, castele, catedrale, parcuri și o atmosferă a orașului atât de incitantă. Și desigur de urcat pe Arthur’s Seat, un deal, în vârful căruia ar fi presupusul loc al Castelului Camelot; tot acolo se poate face o mică drumeție până sus la 251 m, de unde se deschide o panoramă superbă asupra orașului. 

Denisa: Legat de munții noștri,  noi mereu ne-am simțit bine la Mălăiești, din Munții Bucegi și la Curmătura din Piatra Craiului. Așa că recomandăm cu drag câte o mică drumeție acolo, pentru cei care nu au ajuns la cele două cabane. Te poți bucurca de atmosferă, de oamenii faini pe care îi poți cunoaște, de peisaje – cum ar fi căldarea glaciară de la Mălăiești, și mai ales de prăjitura Doamnei Reta de la Cabana Curmătura. Pentru și mai multă aventură, traseele care pleacă spre creastă te pot umple de adrenalină. Totul depinde de nevoia fiecăruia, să își găsească traseul după propria inimă.

Muntele este, de multe ori, imprevizibil. Care este cea mai dificilă provocare pe care ați avut-o până acum în munți?

Theo: Cea mai dificilă întâmplare pe munte am întâmpinat-o acum 3 veri, când am urcat cu un prieten de la Cabana Mălăiești spre Vârful Bucșoiu, pe Brâna Caprelor. Acolo m-am confruntat cu o porțiune îngustă, alunecoasă și expusă unei căderi libere, unde am alunecat și m-am dezechilibrat, dar am avut mare noroc că eram totuși cu o mână pe un lanț ajutător. Lanțul avea fire de sârmă desprinse din el care m-au zgâriat în palmă, dar m-a salvat de la o situație iminentă. M-a ajutat și prietenul care era în imediată apropriere și din fericire am trecut de acea porțiune. Însă în acel moment în care am simțit că mi-a fugit pământul de sub picioare și momentul când am revenit pe teren sigur și am văzut hăul de lângă mine, am realizat că mi-a trecut glonțul pe la ureche. Această întâmplare m-a determinat să fiu mereu precaut și să analizez foarte detaliat fiecare porțiune care poate prezenta un potențial pericol, atât pentru mine, cât și pentru ceilalți parteneri de drumeție. O drumeție reușită este abia atunci când toți participanții sunt în siguranță, când traseul s-a terminat. Pe munte uneori e nevoie să greșești doar o dată și este responsabilitatea celor cu mai multă experiență montană să se asigure că nimeni nu se expune nepregătit unor situații riscante care pot apărea pe traseu.

Denisa: Într-adevăr, muntele este imprevizibil, de aceea regulile privind echipamentul adecvat, luat în vedere condițiile meteo, schimbările care se pot petrece la fața locului, toate acestea trebuie respectate. Să știi când să te întorci, este de asemenea foarte important. Muntele rămâne acolo și te așteaptă, dar noi, din păcate, avem doar o viață și este efemeră. Încă nu am avut nicio provocare dificilă pe munte, însă niciodată nu este prea târziu, cu siguranță o să le întâmpin. Emoții am mereu, consider că sunt sănătoase și, cel puțin pe mine, mă fac să analizez mai bine anumite decizii. Pot spune, în schimb, că mă provoacă pe mine ca om, pentru că acolo totul depinde de mine. Bineînțeles și de partener, dar în primul rând de mine. Mereu mă gândesc că dacă reușesc eu să urc atât de sus, pot face orice, pot atinge norii!

Orice poveste frumoasă are un început, precum și multe„suișuri și coborâșuri”, dar presărate cu răbdare se trec toate. De când a început această dragoste de munte pentru fiecare și, totodată, cum e să urcați de multe ori doar în doi?

Theo: Pasiunea pentru munte am descoperit-o în timpul facultății, când în timpul unei practici, doi dintre profesorii de la Facultatea de Geografie ne-au urcat toată seria de Meteo-Hidro în Munții Mehedinți prin Cheile Țășnei. Deși a fost un traseu de nicio jumătate de zi, acolo s-a aprins scânteia pentru urcatul pe munte. După aceea am început să caut informații despre drumeții, ajungând astfel să urmăresc și să apreciez oamenii care ne împărtășesc experiența lor montană, oferind informații care sunt extrem de utile atunci când te interesezi de un traseu. Astfel pot spune că Doi Viezuri este inspirat și de două dintre canalele de YouTube pe care le urmăresc cu mare interes, anume “Pe poteci spre inima ta”, a lui Ioan Stoenica și “Carpe Diem”, al lui Marius Popescu, amândoi niște oameni foarte faini, carismatici și care fac un lucru minunat. 

Să urci în doi, în special cu persoana iubită, este ceva aparte, împarți un drum, o experiență, o aventură. Ne unește, ne face mai buni, e pur și simplu fain. Ce poate fi mai feeric decât două persoane îndrăgostite stând în ușa cortului sus pe munte, sorbind din cafeaua de dimineață cu o vedere spectaculoasă spre un lac glaciar?! Sună ca acele poze motivaționale cărora alți oameni doar le dau like pe Facebook, ei bine, noi trăim pe viu astfel de experiențe minunate. 

Denisa: Muntele a apărut în viața mea încă de mic copil, prin taberele și excursiile în care mergeam prin școală și călătoriile pe care le făceam cu ai mei, însă nu drumeții, dar atunci a apărut gândul “ce frumos ar fi dacă aș ajunge acolo sus, deasupra norilor”. După care a urmat punctul culminant în care am simțit în sufletul meu că m-am îndrăgostit de munte, de măreția cu care umbrește solurile – momentul în care am gustat puțin din Munții Alpi. Puțin, dar suficient de mult încât să știu că pe poteci, acolo sus îmi este locul. Din păcate, a urmat o perioadă destul de îndelungată (câțiva ani) în care doar mai citeam despre drumețiile altor oameni, mă uitam la filmările lor și îmi era atât de dor. Nici nu am avut oameni în jurul meu care îmi împărtășeau această dorință și, fiind destul de timidă, nu aveam curajul să merg în grupuri organizate, așa că m-am limitat singură la lecturi. De fiecare dată când le citeam, mă puneam în pielea celor care urcau și încercam pe cât posibil să trăiesc momentele lor prin cuvintele și imaginile lor. Totul s-a schimbat de ceva timp. Momentele de care vorbeam mai sus, au început să devină ale mele. Trăirile mele proprii. Eu eram aceea care trăia prin proprii-mi ochi, propriile-mi sentimente. A devenit și mai frumos când l-am cunoscut pe Theo și de atunci am fost noi doi pe un singur drum. Sau o singură potecă, dacă pot spune așa. Să împărtășești aceste trăiri cu persoana iubita… este inexplicabil. Este o experiență intimă, lăuntrică, pe care le-o doresc tuturor. 

Care sunt planurile voastre privind călătoriile și drumeţiile de acum încolo? Aveți ceva destinaţii în care v-ați dori mult să ajungeți?

Denisa: În țară ne dorim să cutreieram toți munții cu putință, de la mic la mare.  De ceva timp tot plănuim o drumeție de 2-3 zile în Munții Făgăraș, dar vremea a fost tare capricioasă, așa că sper să mai prindem o ocazie anul acesta. În afara țării, eh, aici eu am un vis mai străvechi. Îmi doresc mult să ajung pe Mont Blanc, să mă aflu pe acoperișul alb al Europei; îmi inspiră o măreție aparte. Vedem ce căi ni se deschid pe viitor și cu siguranță o să le luăm la picior! De asemenea, dorim să vizităm și țări precum cele nordice, mai ales Islanda.

Theo: Ca planuri să zic așa mărețe pentru viitor privind muntele, sper să reușim în câțiva ani o expediție în Nepal, să vizităm regiunea și să ajungem până la Everest Base Camp. Nu mă tentează ideea de a urca mai sus momentan, dar gândul de a ajunge acolo unde încep visele atâtor oameni către acoperișul lumii mi se pare incredibil de fascinant. 

Un mesaj pentru cititorii noștri.

Doi Viezuri: Păstrați muntele în sufletul vostru ca un prieten bun și tratați-l cu respect. Pentru drumeți, numai cărări însorite și aventuri minunate, iar pentru viitori drumeți, lăsați-vă purtați de lumea înălțimilor, căci fiecare pas pe care îl veți face va deveni natural, iar voi niște oameni mai buni și poate la rândul vostru veți inspira și pe alții să-i cutreiere potecile cu bucurie, dragoste de natură și respect.

Vă invităm să îi urmăriți pe Denisa și Theo în drumețiile lor prin munți, dar și prin lume.

© text: Andreea Popescu, Doi Viezuri

© foto: Doi Viezuri

Irma Varrio & Ari-Matti Nikula: ”Fotografia de natură este mult mai mult decât modul tradițional de a vedea natura.”

The Romanian version is available at the end of the English interview version.

Irma Varrio and Ari-Matti Nikula are two photographers from Finland, who told us a beautiful story about nature, a nature seen by them from a different perspective inspired by the impressionist movement.

1. Please tell us a few words about the man and the woman behind the camera and how did you start this wonderful journey (in two) into nature photography?

V&N: We are a couple and nature photography is a common passion for us. We got to know each other as partners and as nature photographers in spring 2014. We had both been seeking a more creative way to see and visualize the nature, and when we started to make nature photography trips together, we realized very soon that together we could do something new and creative to enrich the artistic impression of our expression and images. 

2. What does nature photography mean to you and what ultimate aspiration do you long for as a photographer?

V&N: Nature appears in our images as aesthetic impressions. We are not so interested in a traditional way of seeing nature – we see nature in an artistic way. We have sought inspiration from painting, among other sources. The impressionist movement has been one of our very potent models: we are fascinated by the lack of outlines and the impressions of what is seen and experienced that are conveyed using spontaneous studies of light and color. Our study of painting has inspired us to think of how images of nature can be constructed in a new way, layer by layer, the way a painter works.

3. What are your feelings when you are out there shooting nature in all its splendor?

V&N: What inspires us most in our work is experiencing nature on the level of emotions – our artistic lens works nature’s depth and intricacy into a dialogue of the seen and the experienced. Our impressionistic pictures of nature are associative and artistic, and because of that we feel very free when we do our work in nature – we don’t have to compare our visions to anything else than our inner visions.

4. “A camera is a tool for learning how to see without a camera.”, the influential American documentary photographer and photojournalist Dorothea Lange liked to say. How did you learn how “to see without a camera” and develop your own style?

V&N: We think the pictures are already in us: they are in our mind and in our souls. That is what we reach out as nature photographers, too: to create images from our mindscapes. But, because we also are ambitious photographers, we also like to improve our skills as photographers, and that is where the camera and photography technique appears.

5. Your images capture the essence of nature in all its sublime intimacy, which is very difficult to put into words. How would you define your intimate relationship with nature, that is so well reflected in your photographs?

V&N: The interplay of ideas – between what is seen and what is captured in an image, what can be seen and what is hidden – is fascinating. We hope that the viewers will experience these inspirational and magical “nature moments” too. But it is important to remember that the artistic impressions that seem spontaneous are the outcome of focused development of our own expression and photographic technique.

6. Ansel Adams said: “A true photograph need not be explained, nor can it be contained in words.” What do you hope viewers get from your photography?

V&N: We hope viewers get inspired by our impressions – nature photography is so much more than the traditional way to see the nature. We think there are no limits – the imagination and the creativity are already in each one of us. In our work, the impressionist imaging techniques are used to achieve simplification on the one hand and emphasis on the other. The technique is selected to support a highlighting of what is essential, with the accompanying aim of achieving an artistic impression. Using different photographic techniques we seek to imbue our images with an aesthetic in which the outline lives and colors and lights visualize the multisensory experience of nature.

7. You said that “these effects have been created onto the photo during the moment the photos were taken, through color, light and movement experimenting and through different photographing techniques.” Can you please describe the moments between you are in nature and the final photograph?

V&N: All of our images have been created in nature at the moment they were taken, and they have not been manipulated using an image-processing software. Among the techniques we use are multiple exposures, intentional moving of the camera, control of the out-of-focus area, and the use of a filter and Vaseline. Occasionally, getting the desired aesthetic impression requires a combination of several techniques.

8. You said that “the deep and diverse Nordic nature is used in a dialogue between what is seen and what is felt.” Please define that dialogue, what represents to you and how do you think that someone who is new in the field can feel it?

V&N: We think it is almost impossible to define that dialogue and we think every artist recognize this as well. That dialogue is so intimate and so personal – and the same time it is so obvious that it demands to appear as images.

9. You recently launched your book called “Northern Impressions”. Please tell us about the book itself and how did you name your photographic adventure in this way.

V&N: Northern Impressions presents familiar visual themes from nature in the North but with a novel approach, one that breaks the boundaries of traditional nature photography. The potent artistic interpretations of nature in the images draw our inspiration from a number of sources, impressionism perhaps chief among them. The book contains about one hundred impressionistic nature photographs from northern Finland.

The book is a hardcover photo art book, and it has 136 pages. The text is in Finnish and in English, and you can order the book by e-mail (naturephotoimpressions@gmail.com) in price of 40 euro + shipping cost to Europe 20 euro.

10.It’s a known fact that it’s very difficult for a photographer to choose a favorite picture from their own portfolio. However, if we asked you to, which one would you choose and why? Can you please tell us its story?

V&N: Our favorites are usually the newest pictures because in them we see our latest technical innovations as well as the artistic visions too. This one is from our latest nature photography trip together in Kuusamo – so we chose it.

11.You went in a lot of places in the world and came back with stunning photographs. But what is that place you want to go again and again and do photography?

V&N: We have just moved from Rovaniemi to Kuusamo and here in Kuusamo there is a famous nature photography place, Pähkänäkallio above the river Kitkajoki. Also, many of our impressions have been created there, and maybe that is one of our common favorite places to go.

12. If you were to choose a single quality within yourself that helped you be who you are now, what would that be? And why?

V&N: Courage, curiosity, and open-mindedness. Let the others do what they do, and choose your own way to go. If you believe in your vision and if it comes from your heart, it will take you anywhere.

13. A few words for our readers.

V&N: Thank you for reading this and hope you got inspired!

We invite you to visit the website of Irma Varrio and Ari-Matti Nikula, northenimpressions.fi.


Irma Varrio și Ari-Matti Nikula sunt doi fotografi din Finlanda, care ne-au spus o frumoasă poveste despre natură, o natură văzută de ei dintr-o perspectivă diferită, inspirată de mișcarea impresionistă.

1. Vă rugăm să ne spuneți cine este cuplul din spatele aparatului de fotografiat și cum ați început această minunată călătorie în doi în ceea ce înseamnă fotografierea naturii?

V&N: Suntem un cuplu pentru care fotografia de natură este o pasiune comună. Suntem împreună și am pornit pe drumul fotografiei, tot împreună, din primăvara anului 2014. Am căutat amândoi o modalitate mai creativă de a vedea natura și după ce am început să facem călătorii și drumeții împreună am descoperit că putem aduce ceva nou și creativ pentru a îmbogăți impresia artistică a expresiei și fotografiilor noastre.

2. Ce înseamnă fotografia de natură pentru voi și care sunt aspirațiile voastre ca fotografi de natură?

V&N: Natura apare în imagine noastre ca impresie artistică. Nu suntem atât de interesați de un mod tradițional de a vedea natura – o vedem într-un mod artistic. Printre alte surse, ne căutăm inspirația pentru tipul nostru de fotografie, în pictură. Mișcarea impresionistă este unul dintre modelele noastre cele mai puternice: suntem fascinați de lipsa de contururi și de impresiile a ceea ce este văzut și experimentat care sunt transmise prin studii spontane de lumină și culoare. Studierea picturii este ceea ce ne-a inspirat să ne gândim la modul în care imaginile naturii pot fi construite într-un altfel de mod, layer-by-layer, un mod în care un pictor funcționează.

3. Care sunt sentimentele care vă încearcă atunci când sunteți în natură, surprinzându-o în toată splendoarea ei?

V&N: Ceea ce ne inspiră cel mai mult în munca noastră este experimentarea naturii la nivelul emoțiilor – încercăm să surprindem cu lentilele noastre profunzimea și complexitatea acesteia. Fotografiile noastre impresioniste sunt asociative și artistice și, din acest motiv, ne simțim foarte liberi atunci când ne desfășurăm activitatea în natură – nu trebuie să comparăm viziunile noastre cu altceva înafară de acestea.

4. “Aparatul de fotografiat este un obiect prin intermediul căruia înveți să vezi fără un aparat de fotografiat” este o reflecție asupra obiectului, spusă de Dorothea Lange. Cum ați învățat să vedeți fără aparatul de fotografiat, creându-vă, astfel, stilul de fotografie?

V&N: Noi credem că deja fotografiile sunt în noi: în mintea noastră și în sufletul nostru. Dar, pentru că suntem ambițioși, ne place să ne îmbunătățim abilitățile ca fotografi, aici intervenind tehnica de fotografiere și aparatul fofo.

5. Fotografiile voastre surprind esența naturii în toate intimitatea ei sublimă, ceea ce este destul de greu de pus în cuvinte. Cum ați defini relația intimă cu natură, care este atât de bine reflectată în munca voastră?

V&N: Interacțiunea ideilor – între ceea ce este văzut și ceea ce este capturat într-o imagine, ceea ce poate fi văzut și ceea ce este ascuns – este fascinant. Sperăm că perspoanele care ne văd fotografiile vor experimenta și acele momente ale naturii pline de inspirație și magie. Totuși, este important să ne amintim că impresiile artistice care par spontane sunt rezultatul dezvoltării concentate a expresiei noastre și a tehnicii fotografice.

6. Ansel Adams a spus: ”O fotografie adevărată nu trebuie explicată și nici nu poate fi cuprinsă în cuvinte”. Ce sperați să transmiteți prin fotografiile pe care le realizați celor care le văd și analizează?

V&N: Sperăm ca persoanele care vizualizează fotografiile pe care le realizăm să fie inspirați de către acestea – fotografia de natură este mult mai mult decât modul tradițional de a vedea natura. Credem că nu există limite – imaginația și creativitatea sunt deja în fiecare dintre noi. În munca noastră, tehnicile de imaginistă impresionistă sunt folosite pentru a realiza simplificarea, pe de-o parte, și accentul, pe cealaltă. Tehnica este selectată pentru a susține evidențierea a ceea ce este esențial, cu scopul de a realiza o impresie artistică. Folosind diferite tehnici fotografice, încercăm să îmbogățim imaginile noastre cu o estetică în care trăsăturile, culorile și lumina reflectă experiența multisenzorială a naturii.

7. Ați spus că ”aceste efecte au fost create în fotografue în momentul fotografierii, prin experimentarea culorii, a luminii și mișcării prin diferite tehnici de fotografiere”. Puteți descrie momentele dintre ceea ce vedeți și fotografia finală?

V&N: Toate fotografiile noastre au fost create în natură în momentul în care au fost văzute și nu au fost manipulate utilizând vreun software special de procesare a imaginilor. Printre tehnicile pe care le folosim se regăsesc: expunerile multiple, mișcarea intenționată a aparatului foto, controlul zonei în afara zonei de focalizare și utilizarea unui filtru și a vaselinei. Ocazional, obținerea impresiei estetice dorite necesită o combinație de mai multe tehnici.

8. Ați spus că ”natura nordică profundă și diversă este folosită într-un dialog între ceea ce este văzut și ceea ce se simte”. Vă rugăm să definiți dialogul cu ceea ce reprezintă pentru voi acesta, precum și ce credeți că cineva nou în domeniu l-ar putea simți?

V&N: Considerăm că este aproape imposibil să definim acest dialog și credem că fiecare artist recunoaște acest lucru. Acest dialog este atât de intim și personal și, în același timp, atât de evident încât se cere să apară doar în fotografii.

9. De curând ați lansat cartea ”Impresii nordice”. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre aceasta.

V&N: ”Impresii nordice” prezintă teme vizuale familiare din natura specifică Nordului, care vine, totuși, cu o abordare nouă, care încalcă limitele fotografiei tradiționale a naturii. Potențialele interpretări artistice ale naturii în imagine ne-au impresionat să facem acest lucru. Cartea conține aproximativ o sută de fotografii impresioniste de natură din nordul Finlandei.

”Impress nordice” este o carte de artă fotografică, disponibilă în format hardcover, și are 136 de pagini. Textul este, atât în limba finlandeză, cât și în limba engleză. Aceasta poate fi comandată prin email(naturephotoimpressions@gmail.com) la prețul de 40 euro + costul transportului(încă 20 euro).

10. Este cunoscut faptul că unui fotograf îi este dificil să aleagă o singură fotografie din portofoliul său. Totuși, dacă ați fi să alegeți o fotografie, să îi zicem ”preferată”, ce anume ați alege și de ce?

V&N: Favoritele noastre sunt, de obicei, cele mai noi imagini, deoarece venim cu noi tehnici, precum și viziuni artistice. De exemplu, fotografia aleasă acum este una din recenta noastră călătorie din Kuusamo(Finlanda).

11. Ați colindat multe locuri și v-ați întors cu fotografii uimitoare. Care ar fi locul în care v-ați tot întoarce mereu să fotografiați?

V&N: Ne-am mutat de curând din Rovaniemi la Kuusamo și, aici, în Kuusamo, există un loc destul de cunoscut pentru a surprinde natura, Pähkänäkallio, deasupra râului Kitkajoki. De asemenea, multe dintre impresiile noastre au fost create acolo și, poate că, acesta este unul dintre locurile noastre preferate în care am tot merge.

12.Dacă ați alege o singură calitate care v-a ajutat să ajungeți unde sunteți acum, care anume ar fi aceasta?

V&N: Curaj, curiozitate și spirit deschis. Lăsați-i pe ceilalți să facă ceea ce fac ei și alegeți să mergeți pe calea proprie. Dacă credeți în viziunea voastră și dacă vine din inimă, aceasta vă va duce oriunde.

13. Câteva cuvinte pentru cititorii noștri.

V&N: Mulțumim că ați citit acest interviu și sperăm că v-am inspirat!

Vă invităm să vizitați site-ul fotografilor Irma Varrio and Ari-Matti Nikula, northenimpressions.fi.


© text: Andreea Popescu, Irma Varrio and Ari-Matti Nikula

© foto: Irma Varrio and Ari-Matti Nikula

Parcul Național Cozia: prima întâlnire facilitată de ”Drumeți și drumeții”

Prin luna mai a acestui an ne-a venit ideea de a facilita o întâlnire(nu organiza, căci este un termen care nu ni se aplică din mai multe motive) cu oameni care au aceleași pasiuni ca și noi, pentru a împărtăși povești, a învăța unii de la alții și pentru a socializa face-to-face, lucru parcă tot mai greu în ziua de azi, din cauza distanței și a comodității/grijilor/etc. Pe atunci am avut în minte 3 locații: Ceahlău, Ciucaș și Cozia, însă s-a descis(prin vot, normal) că această primă întâlnire va avea loc în Cozia. Lunile au trecut repede și acum câteva zile, mai exact între 25 și 27 august, ne-am văzut în fața faptului împlinit, sus pe Cozia, fie la cort, fie cazați la cabană, 20 de oameni din aproape toate colțurile țării(Bistrița, Brașov, București, Cluj-Napoca, Hunedoara, Râmnicu Vâlcea, Reghin, Târgu Mureș). Toată întâlnirea a stat sub semnul ”vulpii”, căci un mic vulpoi ne-a ținut companie(ba a mai încercat să fure și o geacă), atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte. În rest, vă lăsăm, mai jos, cu câteva dintre impresiile celor care au participat la întâlnire, căci ele vor descrie mai bine cum au decurs lucrurile:

George Păncescu

”Solitudinea este una dintre stările care definește ieșirile mele pe munte și care mă ajuta să reflectez la tot ce se află în jurul meu, oferindu-mi în același timp și șansa de a mă bucura de liniștea naturii.

Cu toate acestea, am decis – ce-i drept, ușor nesigur pe alegerea făcută – să ies puțin din sfera de confort și să particip la prima întâlnire a fotografilor și pasionaților de natură/munte, la inițiativa Andreei și a lui Daniel, din cadrul comunitătii ”Drumeți și drumeții”, întâlnire care a avut loc în frumoasa zonă a muntelui Cozia.

Puțin reticent, mai ales din perspectiva faptului că nu sunt tocmai o persoană sociabilă, am ales să fiu îndrăzneț, măcar pentru câteva zile – what could go wrong after all? Și bine am făcut, pentru că am dat peste un grup de oameni frumoși, alături de care, deși nu îi cunoșteam (sau îi cunoșteam doar prin intermediul Facebook-ului), am avut surpriza de a mă simți foarte natural.

Atmosfera a fost una prietenoasă, discuțiile au fost multe și pe teme diverse și, bineînțeles, nu au lipsit nici drumețiile; Cozia este o zonă superbă pe care, trebuie să recunosc că, nu mai avusesem plăcerea de a o întâlni și care m-a uimit, în primul rând, prin sălbăticia și biodiversitatea de care a dat dovadă: încă din prima zi, am dat de tot felul de vietăți, printre care ciuf de pădure, vânturel, vipera berus; zilele urmatoare nu au încetat să uimească, începând dimineața cu o întâlnire față-în-față cu o turmă de mistreți și continuând, mai apoi, cu o vulpiță prietenoasă și mai ales sociabilă.

Per total, a fost o experiență frumoasă, în care am descoperit oameni faini cu care sper să păstrez legătura și, totodată, am descoperit o minunată zona montană în care promit că voi reveni cu drag pentru a face mai mult decât cadre de amintire. Pe această cale, țin să le mulțumesc Andreei și lui Daniel pentru inițiativa avută și să le doresc cât mai multe ieșiri de acest gen!”

Călin Gabor

Cozia. Nu am mai urcat până acum în acest masiv, așa că nu am ezitat când am aflat de inițiativa Andreei și a lui Daniel, de a organizat aici prima întâlnire a pasionaților de munte și fotografie.

Știam prea puține despre Muntele Cozia, și nu prea aveam ideea cum va fi. Deși are o înălțime maximă relativ modestă, puțin peste 1600 m, diferența mare de nivel față de Valea Oltului și  existența pereților verticali de sute de metri îi conferă masivitate și respect.

Urcușul până la cabana Cozia, aflată pe culmea principală nu putea fi decât solicitant, deși nu părea la prima vedere. Am urcat pe un drum forestier cu mașina până la frumoasa Mănăstire Stânișoara, de unde am urmat o potecă destul de abruptă preț de mai bine de 2 ore și jumătate. Traseul este în cea mai mare parte împădurit, iar pădurea de aici este absolut superbă. Ce înseamnă să lași totul să decurgă natural fără ca omul să intervină. Am trecut succesiv printr-un etaj dominat de gorun, a urmat  apoi fagul și în final etajul coniferelor, presărate pe alocuri cu pălcuri de mesteceni, pini și larice. Ce spectacolul trebuie să fie toamna pe aici.

Revenind la tura de acum,  în condiții de vreme stabilă, cu nopți și zile cu temperaturi ridicate,  cu o atmosferă destul de încărcată, fără nori și precipitații, din punct de vedere fotografic, peisajul nu a fost foarte ofertant. M-a bucurat însă faptul că am ieșit în natură, am întâlnit oameni frumoși, nu am văzut, dar am auzit caprele negre, am întâlnit un vulpoi tare simpatic, am admirat crestele Făgărașilor, iar noaptea ne-am delectat cu spectacolul oferit de Calea Lactee și luminile localităților de pe valea Oltului.”


Cosmin Stan

”Ȋn primul rând, mă bucur că ne-am cunoscut şi faţă în faţă şi am putut schimba câteva idei şi impresii. Muntele Cozia este un munte deosebit şi sălbatic, dar cu siguranţă ar fi mult mai frumos fără atâta lume și fără atâtea grătare, în zona cabanei mă refer. Nu am nimic cu grătarele, dar pe lângă grătare, mai este şi poluarea fonică. Să trec peste aspectul acesta şi să continui cu tura în sine. A fost frumos, chiar dacă nu am avut cele mai bune condiţii pentru fotografiat, oricum este de revenit în acest masiv în alt anotimp şi în alte condiţii. Grupul a fost ok, nu am interacţionat chiar cu toate persoanele din grup tot timpul, dar cu cei care sunt mai dedicaţi fotografiei am avut câteva discuţii frumoase. Tura a fost una reuşită. Mult succes în continuare cu proiectele despre care am vorbit şi cu cele care vor mai urma.”


Ștefan Chirobocea

”Din momentul în care am aflat de organizarea acestui eveniment am fost nerăbdător să particip şi eu. Mi s-a părut o idee interesantă, deoarece mulţi dintre fotografi ne cunoaştem doar din mediul virtual, iar aceasta a fost o ocazie de a ne cunoaşte chiar în mediul care ne place cel mai mult. Am înţeles că majoritatea dintre cei care am participat nu am mai fost pană acum în Masivul Cozia, iar faptul că am fost indrumați de Daniel și Andreea ne-a fost de mare ajutor. Am rămas uimit de sălbăticia naturii din această zonă şi de potenţialul ei fotografic. Pentru mine a fost o experientă foarte placută şi aştept cu interes organizarea următoarelor evenimente de acest fel. Ţin să îi felicit pe Andreea si Daniel pentru buna organizare a acestui eveniment.”


Andra Elena Panainte

”Cu toate că am mai fost pe Cozia și înainte, în tura aceasta am avut parte de o atmosfera foarte plăcută, fiind înconjurată de atâția oameni frumoși și talentați. Pe unii dintre aceștia îi știam din mediul online, urmărind și apreciind munca lor în domeniul fotografiei. Și poate că acest aspect m-a determinat cel mai mult să iau parte la evenimentul facilitat de ”Drumeți și drumeții”, din dorința de a-i cunoaște și în realitate.

Am avut parte de câteva evenimente extrem de plăcute. Am avut ocazia să văd pentru prima data îndeaproape o vulpe și chiar să o fotografiez. Am stat la pândă după capre. Și din toate zilele, m-am ales cu 2, 3 cadre de care pot spune că sunt mulțumită. Andreea și Daniel, sunteți doi oameni minunați, cu o viziune aparte. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc și să legăm o prietenie, dacă pot folosi acest cuvânt. Sper să ne revedem și în viitoarele întâlniri pe care le veți facilita.”


Toth Csaba

”Don’t walk in front of me, I may not follow/ Don’t walk behind me, I may not lead/ Walk beside me, just be my friend.” (Albert Camus)

”M-am gândit să încep cu unul dintre citatele mele preferate… Am învățat în acest weekend, că suntem diferiți, dar diferența noastră ne unește, împreună cu pasiunea pentru natură și fotografie. Am reușit să scap de jungla de beton care mă înconjoară zilnic, de timpul care fuge înaintea mea și îmi este imposibil să-l ajung din urmă. Prin frumoasa și liniștita aventură oferită de voi, am avut șansa de a experimenta frumusețea naturii în Parcul Național Cozia, într-adevăr un loc magnific. Deși nu am reușit să vă cunosc pe toți, mă bucur de această întâlnire și de colegii cu care viața mea s-a îmbogățit. Mulțumesc Andreei și lui Daniel pentru invitație și pentru organizare. Abia aștept să ne vedem în viitor!”


Alex Preoteasa

Câteva fotografii realizate în zilele petrecute pe Cozia.


Matei Edu

”A fost o experienţă tare faină, în care am cunoscut persoane noi având acelaşi hobby ca şi mine, anume fotografia, în cele aproximativ 3 zile petrecute în Masivul Cozia.

Tura foto organizată de către Daniel şi Andreea a fost de altfel şi prima pentru mine în zona montană, mai ales că îmi doream de ceva timp să ajung pe Cozia. Fotografia comercială este jobul meu actual, iar fashion-ul şi portretul se regăsesc în portofoliul meu cel mai des, astfel că fotografia de landscape şi wildlife au un loc aparte, mai ales în zona de suflet, deoarece nu mereu am ocazia să pot “scăpa” de agitaţia urbană a Bucureştiului, find mereu ocupat cu diverse proiecte strâns legate de job. Pasionat de mic de munte şi ce oferă el ca peisaje şi trasee montane, fotografia de landscape în mod special a venit de la sine în urmă cu câţiva ani. De atunci şi până în prezent am reuşit câteva incursiuni montane cu aparatul foto pe umăr, însă cea din Cozia alături de grupul foto ce aparţin comunităţii noi formate de către Andreea şi Daniel, “Drumeţi şi Drumeţii” a fost de departe cea mai interesantă şi complexă pentru mine.

În acest weekend minunat de la final de august, am prins apusul, răsăritul, dar şi Calea Lactee, trei lucruri ce le aveam pe wishlist şi îmi doream tare mult să le pot fotografia dintr-o zonă montană preponderent pe vârf.

Cu siguranţă pe viitor, mi-aş dori să particip cu drag la următoarele ture foto organizate în cadrul proiectului “Drumeţi şi Drumeţii”, deoarece este un bun prilej pentru a socializa şi aţi face prieteni dincolo de mediul online şi evident de a împărtăşi cu voie bună, fotografia.”


Șerban Gabriel

”Cozia e un loc de unde la răsarit Oltul curge prefaăut într-un râu de ceață. Pe stâncile ei înainte de zori se strigă cu țipete ciudate ca de pasăre, caprele negre. Noaptea Calea Lactee se întinde peste brazii arși, într-o vedere dramatică. Așa că nimic mai potrivit decât să împarți aceste momente cu alții cărora muntele le-a inspirat aceeași uimire. Sper ca întâlnirea de la Cozia să fie prima dintr-un lung șir care să ne aducă aproape pe noi aceștia care am ales liniștea crestelor și nu forfota de la poale. M-am simțit ca acasă printre ei și mă bucur că i-am cunoscut. Munca lor continuă sa fie o sursa de inspirație pentru mine și am avut multe de învățat unii de la alții, multe de ascultat și multe de povestit. Și cum nu am terminat, abia aștept să ne revedem cu bine pe cărări puțin umblate.”


Daniel Mîrlea

”În weekend-ul acesta am avut întâlnirea Drumeți și drumeții, pentru mine pot spune că au fost cele mai frumoase zile petrecute în Parcul Național Cozia, oameni frumoși și prietenoși ce au ales să-și petreacă câteva zile cu noi pentru a ne cunoaște mai bine. Am avut o sâmbătă nebună în care am surprins caprele negre admirând răsăritul de pe vârful stâncilor, o căprioară care a fugit în inima pădurii imediat cum ne-a simțit prezența, am părăsit cu George traseele marcate ajungând în inima pădurii… sălbatice, de fel dar și în mijlocul mistreților, unde am întâlnit 3 generații dar am și auzit grohăitul unei scroafe ce ne amenința de la o distanță de 3-4m că suntem pe teritoriul lor. După nici o oră, ne-am întâlnit cu un vulpoi prietenos ce a stat cu nasul în obiectivul Andreei, același vulpoi ce a încercat să îmi fure în două rânduri geaca cu o seară înainte în timp ce admiram cu ceilalți Caleea Lactee. Toate acestea s-au întâmplat în doar două ore, și că surprizele nu s-au oprit aici, pe seară am întâlnit cu Alexandru un huhurez mare, o ursoaică cu doi pui, un iepure ce a mers în fața noastră timp de 1km , iar pe final cireașa de pe tort a fost întâlnirea cu un lup, ce-i drept timp de 2 secunde căci a făcut un salt direct în pădure și dus a fost. Pot spune că într-o zi am întâlnit mai multe animale decât în toate ieșirile ce le-am avut prin Parcul Național Cozia.”


Alexandru Dinulescu

”Nu știu alții ce au simițit, dar pentru mine, cele două zile petrecute în masivul Cozia, ar putea fi descrise foarte bine, prin cuvântul: provocare!

Această provocare a constat în explorarea unui mediu natural, extraordinar de frumos, dar și sălbatic, în cea mai mare parte. Am întâlnit peisaje și trasee inedite, necunoscute mie și puțin umblate de turiști (dacă ar fi să fac o comparatie cu Valea Prahovei, de exemplu), m-am bucurat din plin de întalnirea cu animalele salbatice, pe durata a doua zile, cât într-un an întreg. Cazarea și serviciile în vârf de munte fără pretentii și, prin urmare, fără alte comentarii. Cei care au trecut pe acolo, știu de ce! Data viitoare voi sta la cort și voi mânca din rucsacul propriu, cu siguranță! Dar, oamenii care mi-au stat aproape, locurile și animalele sălbatice întâlnite au meritat fiecare pas făcut pe un munte mic, dar, cu o “inimă” mare! Multumesc celor pe care i-am întâlnit acolo și, în special, celor care au inițiat această întâlnire, Daniel Mîrlea și Andreea Popescu(Mîrlea)!

Am fotografiat mult mai puține cadre decât o fac in mod normal, atunci când evadez în sânul generos al naturii, dar, m-am întors cu tolba plină, foarte mulțumit de momentele surprinse și foarte impresionat de potențialul fotografic pe care îl are Cozia, un munte care te testează din multe puncte de vedere și care nu se lasă deloc ușor cucerit.

Voi reveni cu siguranță, mai pregătit, data viitoare!”


Laura Păuleț

”Cele trei stări de conștiință ale unei specii crescute în captivitate: capra roșie.

Asumarea. Când Andreea mi-a spus să dau marea pe munte pentru un weekend și să scot DSLR-ul de la naftalină am ezitat puțin. Ce să caut eu, om al nisipurilor și-al valurilor, și al serilor urbane pe la terase, cu multă bere și vorbe, pe creste? Mă întrebam ce-o să-mi prilejuiască întâlnirea cu ego-ul fotografilor semi-profesioniști și cum o să răsune horcăiala plămânilor mei printre pașii oamenilor cu respirația ușoară și bocancii tociți de munte. Dar mi-am suspendat scepticismul și-am dat iama-n Decathlon, unde în premieră mi-am cumpărat bocanci, rucsac, o geacă și niște pantaloni de munte. Uitându-mă-n oglindă, aproape că îmi plăcea acel avatar pe care-l îmbrăcasem. Hai să-ncerc, am zis.

Scepticismul. Îmi dau seama că sunt cea mai pițipoancă din grup, și o luciditate amară mi se așază așa pe suflet. Discuții profesioniste, despre mărci, diafragme, distanțe focale șimaiștiueuce care-mi trezesc cumva retragerea în nihilismul. Acum vreo zece ani cochetam și eu cu fotografia, dar am abandonat-o, ca și pe alte pasiuni pe care le visam mai trainice. Camera de cazare e murdară și foarte rece. Deja îmi prevăd sistemul respirator inflamat după o noapte de frig. Avea să se confirme. La răsărit nu mă trezesc, nu sunt deloc o persoană matinală, fac deplină notă discordantă cu grupul care își urmează conștiincios programul. Ce caut eu aici?

Eliberarea. Apusul îmbrățișează blând valea și crestele, după o după-amiază aridă. Andreea mă duce pe vârf, îmi culege zmeură și-mi face niște poze minunate. Îndrăznesc și eu să trag câteva cadre, nu cu iPhone-ul, ci cu Cannonul meu cel bătrân. Sunt fericită și simt un spirit nou și proaspăt cum se trezește în mine. Stăm de vorbă și ne spunem of-urile.

A doua zi pornim într-o drumeție cu suișuri, coborâșuri, într-o dimineață în care soarele pișcă a chef de viață. Sunt asigurată că nu va fi prea greu, că o să pot duce. Când în cale ni s-a ivit un pui de vulpiță căreia i-am atins boticul cu mâna, deja știam că experiența a meritat pe de-a întregul. Sunt mândră de mine după cele patru ore de drumeție, așa că îmi permit să mă cinstesc cu niște beri în soarele deplin al amiezii. George mi se alătură la o discuție despre câte-n lună și-n stele și-atunci mă umplu de încântare, pe măsură ce starea de bine devine întreagă.

E și prima dată când văd atâtea stele pe cer și Calea Lactee. Stau la râs, la băută și la vorbă „cu ungurii” și totul e rotund când galaxiile se desenează ca un orizont infinit de stări și de posibilități când timp rândem la adăpostul unui foc de tabără.

Vorbesc cu Alexandru pe drumul de întoarcere, încredințată că acesta a fost începutul unei serii, și că vor mai urma ture din acestea. Mă simt bine și-n largul meu, într-o comunicare matură și onestă. Căreia-i duceam dorul.

Îmi place de mine în pozele făcute de Alexandru și Andreea și-n ipostaza de capră roșie de munte. Mi-am asumat singularitatea și descoperirea unei tip de trăire care se cere repetată. Deja se simte dorul de de compania unor oameni cu care se cere o reîntâlnire.”


Adrian Borda

Câteva fotografii realizate în zilele petrecute pe Cozia.

© text: colectiv

© foto: colectiv

Delta Dunării, un tărâm pe care e musai să ajungi

Una dintre rezoluțiile pentru acest an a fost să ajung în Delta Dunării, lucru care s-a și concretizat în luna mai. Înainte, însă, să ajung acolo m-am documentat despre speciile de păsări pe care le-aș putea întâlni acolo, vegetația, dar și locurile pe care le-aș putea explora. Însă, dincolo de temele făcute acasă, Delta m-a surprins în cel mai frumos mod cu putință, astfel încât, și acum, după mai bine de 3 luni(chiar dacă acolo am stat 3 zile), îi port frumusețea în suflet și în minte, iar cu prima ocazie pe care o voi avea, mă voi reîntoarce la ea și nu doar pentru câteva zile, ci pentru mai mult timp. Chiar dacă în această tură nu am pus accent mult pe fotografie, ci mai mult pe recunoaștere, amintirile cu care am revenit după ea sunt prețioase.

Să nu o mai lungesc atât, o să vă las mai jos, punctual, impresiile mele despre Deltă, precum și motivele care mă vor face să mă întorc la aceasta cu fiecare ocazie de acum înainte:

Un Turn Babel al păsărilor

Primăvara e un adevărat Turn Babel al păsărilor, de toate mărimile, din toate colțurile lumii, cu penaje diferite, altele mai iuți, altele mai încete, altele mai cântărețe, altele mai agere… aici veți găsi o impresionantă colecție vie de păsări. Le veți putea admira la orice moment al zilei și, dacă timpul o să vă permită, puteți să le urmăriți rutina. Pe mine m-au surprins pelicanii și egretele, specii de păsări pe care o să vreau să le urmăresc mult mai îndeaproape data viitoare când voi ajunge. A fost un exercițiu, ce-i drept, pentru mine să fotografiez din barcă, chiar dacă a fost pentru a doua oară în viață când am făcut asta.

Vegetația

De cum vei pleca să navigați pe canale, veți pleca într-o călătorie în care veți putea observa vegetația Deltei, iar dacă veți nimeri să fiți prin luna mai către iunie, așa cum am fost eu, atunci veți vedea și frumoșii nuferi, una dintre atracțiile deltaice din acea perioadă. Eu am putut vedea doar bobocii de nuferi și vreo 2-3, doar, înfloriți, de un galben pal aparte. Pe lângă vegetația specific mlaștinilor, aici întâlnim, pe grindurile fluviale arbori și arbuști, care chiar sunt spectaculoși într-un astfel de mediu.

Răsăriturile și apusurile

Chiar dacă eram obișnuit cu răsăriturile și apusurile de pe crestele muntelui, ceea ce am găsit aici în aceste momente ale zilei a fost cu adevărat sublim, și nu neapărat din punct de vedere fotografic, cât vizual, să le înmagazinezi undeva în memorie. Așadar, dimineața și seara nu prea am realizat cadre, rezumându-mă la a privi frumusețea care mă înconjura.

Gastronomia

Dacă ai ajuns prin aceste locuri, papilele gustative îți vor fi răsfățate cu siguranță, căci mâncăruri pe bază de pește ca aici niciunde pe la noi nu mai găsești și nici gogoși ca-n zona pădurii Letea, gogoși pufoase care întrec orice alt desert pe care l-ai încercat până acum. Borșul de pește este una dintre mâncărurile de bază de pe aici, iar rețetei chiar dacă îi știi ingredientele și o faci și acasă nu iese ca acolo(dacă vreți să încercați un borș bun de pește, am găsit o rețetă aici, pe care v-o și recomandăm). În rest, v-aș mai spune multe despre mâncare, căci trebuie să recunosc, atunci când merg într-un loc nou, încerc și un fel(cel puțin) nou de mâmcare. Ah, să nu uit, să fiți atenți la oasele de pește!

Satele pescărești

De departe unul dintre cele mai cunoscute sate din Deltă este Mila 23 (sau cum zic cei de la Phoenix, Mila 2 de lângă 3), un sat specific lipovenesc unde mi-am și petrecut, de altfel, zilele deltaice. Numele acestuia vine de la marcajul naval(distanța de la orașul Sulina – care este mila 0). Vei fi uimit/ă de combinația curată de alb și albastru deschis de pe casele oamenilor, dar și de voioșia care domenește prin sat. Tot prin satele pescărești vă recomand să stați de un pahar de vorbă cu oamenii locului(noi am făcut asta, mai ales când am mers în Dobrogea, la Sarichioi), căci, la ceas de seara, lângă bărcile trase de la pescuitul de pe zi, veți putea afla poveștile locurilor, ale localnicilor și istorii doar de ei știute.

Oamenii locurilor

Conform statisticilor, pe întreg teritoriul Rezervației Deltei Dunării trăiesc în jur de 27.000 de persoane. În zilele pe care le-am petrecut aici, am cunoscut oameni frumoși la stat, cât și la sfat, oameni care poartă cu mândrie portul popular și care transmit o bucurie pe care la oraș mai rar o vezi. Chiar dacă mulți dintre aceștia au condiții modeste de trai, nu uită niciodată să dea binețe trecătorilor, sunt respectuoși unul cu celălalt, vorbăreți și primitori. Cei care trăiesc exclusiv pe teritoriul rezervației își câștigă traiul din pescuit și, mai nou, turism, căci odată cu modernizarea și tehnologizarea, mulți dintre ei, care se ocupau cu meșteșugăritul, nu prea au mai avut cum să își câștige pâinea, căci produsele au încetat să se mai vândă. Oamenii de aici nu se plâng de ziua de mâine, de fapt nu se plâng deloc, ci își exprimă recunoștința pentru fiecare zi în parte.

Dorința de a experimenta un alt fel de mediu

Atunci când vrei să ieși puțin(mai mult) din rutină, orice experiență în natură este mai mult decât binevenită. În Deltă vei trece într-un alt registru, în care timpul parcă așteaptă mai mult și unde dimineața începe mult mai devreme, căci oamenii de acolo au un alt program de viață comparativ cu noi. În Deltă vei fi uimit de biodiversitate, precum și de un necunoscut care așteaptă să îl explorezi. De ajungi aici, nu te opri doar la a opta pentru ture cu barca printre canale, ci alege să faci și mici drumeții(de exemplu, un loc minunat în care veți putea merge, mie personal mi-a plăcut foarte mult chiar dacă am fost presat de timp și nu am stat cât aș fi avut nevoie, mai ales pentru formele copacilor, este pădurea Letea).

Vă recomandăm să vizionați documentarul despre Delta Dunării realizat de Dan Dinu(România Sălbatică) și WWF – NTD.RO, căci vă va stârni și mai mult curiozitatea cu privire la acest tărâm românesc.

© text: Daniel Mîrlea & Andreea Popescu

© foto: Daniel Mîrlea

Dan Dinu: ”Fotografia de natură se desăvârșește atunci când reușești să dai ceva înapoi.”

Fotograful de natură și wildlife și inițiatorul proiectului România Sălbatică, Dan Dinu, ne-a povestit despre cum e să trăiești o frumoasă aventură prin și alături de fotografie. De fapt, acest interviu este ca o introducere în ceea ce înseamnă meseria de fotograf de natură și viață sălbatică, o meserie ”în care dezvolți o empatie aparte pentru fiecare peisaj, plantă, animal pe care îl întâlnești” și care îți oferă unele dintre cele mai aparte sentimente și trăiri, printre care comuniunea cu natura.

1. Chiar dacă o foarte bună introducere despre tine ar putea spune chiar fotografiile, totuși spune-ne cine e omul de dincolo de aparat și cum a început să facă fotografie de natură?

D: Totul a plecat cu mult timp în urmă, pe vremea când eram copil și îmi imaginam tot ceea ce trăiesc astăzi. Visam la călătorie, la explorare, la lumi necunoscute pe care să le descopăr, însă desigur nu cu aparatul în mână, ci doar cu un rucsac în spate. Nu s-au schimbat multe, pentru că sunt în continuare un copil cu o sete enormă de cunoaștere și explorare. Îmi amintesc și acum cum priveam în atlasul zoologic la ilustrațiile cu balena albastră, cel mai mare animal care a trăit vreodată pe planeta noastră, nici prin gând nu îmi trecea că am să o pot admira în toată splendoarea ei în apele Islandei, chiar de două ori. Sunt un om fericit care în acest moment nu face decât să își trăiască o parte din visele copilăriei.

Când fotografia a apărut în viața mea, a fost o completare la pasiunea pentru natură și în special pentru munte. Îmi doream să iau și acasă o parte din ceea ce vedeam, așa că fotografia s-a strecurat în activitatea mea aproape neobservată. Se întâmpla când eram prin liceu, acum fix 20 de ani. Astăzi nici nu mi-aș mai putea imagina viața fără fotografie, nu este doar o pasiune și o meserie, este un stil de viață.

2. Spunea Elliott Erwitt, că “pentru el, fotografia este o artă a observării. Este despre a găsi ceva interesant într-un loc comun… am descoperit că nu are de-a face cu lucrurile pe care le vezi, ci despre modul în care le vezi”. Ce înseamnă fotografia de natură pentru tine?

D: Răspunsul simplu, ar fi exact cel de mai sus: un stil de viață. Este ceea ce fac în fiecare zi, este ceea ce mă mulțumește dar și ceea ce mă consumă. În același timp însă, este un motiv de a ieși din casă, de a căuta, de a explora, de a vedea ceea ce alți nu văd în același fel. Așa cum spunea Elliott Erwitt, este mai degrabă despre a observa înainte de a apăsa frenetic pe declanșator.

Cred că atunci când ești fotograf de natură dezvolți o empatie aparte pentru fiecare peisaj, plantă, animal pe care îl întâlnești, însă cu toate astea noi suntem niște exploatatori. Luăm mereu câte ceva de pe unde trecem. Pentru mine, fotografia de natură se desăvârșește atunci când reușești să dai ceva înapoi. Se întâmplă rar, însă atunci când poți face acest lucru te simți cu adevărat împlinit. Pentru mine, fotografia înseamnă și proiecte interesante care să ajute la o mai bună protejare a naturii, fotografierea în scopuri documentare pentru conservare sau chiar salvarea unor regiuni cu ajutorul imaginilor. Am avut ocazia să lucrez și la astfel de proiecte sau în astfel de misiuni și cred că, dincolo de partea artistică, fotografia de natură are și această datorie.

3. Cum ai comenta spusele lui Robert Frank, “ochiul ar trebui să învețe să asculte înainte de a privi”, din punct de vedere fotografic?

D: Este un substrat interesant aici, dar și o contradicție. Normal că nouă ne place să credem că vedem cu ochii, însă desigur creierul face toată interpretarea, ochiul fiind doar o unealtă. Contradicția vine tocmai de aici, pentru că ochiul chiar asta face, ascultă de o comandă înainte de a privi, dar în același timp i se mai și spune uneori ce să vadă. Uneori vedem ceea ce vrem să vedem și nu neapărat realitatea. Acest aspect fiind cât se poate de valabil în fotografie. Și aici apare substratul. Ochiul ar trebui învățat să vadă fotografic, iar asta se face exact după ce înțelegem pe deplin că ar trebui să fotografiem nu neapărat ceea ce vedem pur și simplu, ci ceea ce se va întâmpla în secunda următoare. A vedea fotografic, în special în natură, înseamnă a intui foarte mult și a căuta momente predictibile. Ascultarea din citatul respectiv vine tocmai de aici. În natură fotografia se face cu toate simțurile, indiferent că este vorba de miros, auz sau văz. Așadar, privitul doar cu ochii nu este de ajuns.

4. Natura ni se descoperă mereu și parcă de fiecare dată, chiar dacă mergem în același loc, ea ni se arată altfel față de data trecută. Care sunt momentele zilei, precum și stările naturii, să le numesc așa, pe care îți place să le surprinzi în cadre?

D: Mie îmi plac diminețile. Fie că merg la răsărit, fie că pur și simplu mă plimb prin natură, aceste momente mi se par cele mai ofertante. Este liniște, este răcoare, iar eu funcționez mai bine în aceste condiții.

Pe lângă asta îmi place să fotografiez în condiții de vreme mai capricioase, chiar dacă uneori exact în aceste momente depui cel mai mare efort. Îmi place atunci când muncești pentru un cadru, când te lupți un pic cu vremea. Parcă nu simți că ți se oferă fotografia în astfel de condiții, simți că ai meritat-o.

5. La nivel fotografic, ești genul de persoană care se gândește înainte de a pleca de acasă cam ce cadru ar vrea să surprindă sau odată ce ai ajuns într-un loc lași natura să ți se descopere și o surprinzi atunci pe loc?

D: Uneori plec la drum cu niște idei în minte, însă sunt deschis mereu la ce urmează să se întâmple. În natură este greu să ai un plan foarte bine stabilit, tocmai pentru că natura este imprevizibilă și cred că tocmai acest lucru o face specială. Am mers de multe ori în căutarea unui subiect și am venit acasă cu ceva și mai spectaculos decât m-aș fi așteptat. Secretul este să fi mereu deschis.

6. Descoperim prin fotografia ta natura așa cum e ea, frumoasă, pură și primitoare pentru cei care vor să o descopere. Alege o fotografie dintre cele realizate până acum, una reprezentativă pentru tine, poate chiar favorită, și povestește-ne despre ea.

D: De cele mai multe ori, fotografiile mele preferate se identifică cu niște momente deosebite trăite în natură, iar mai de fiecare dată acestea implică animale. Eram în Uganda în pădurea Kibale în căutare de cimpanzei. Pentru protecția lor regulile sunt foarte stricte aici și ai voie să stai cu ei doar o oră. Am cărat după mine un teleobiectiv fix de 400mm f/2.8 și un D800 montat pe trepied. Împreună cântăreau undeva la aproape 10kg, pe care trebuia să le plimb prin jungla deasă și pe un teren accidentat. De data asta chiar plecasem de acasă cu o imagine în minte, în care aveam animalul la nivelul solului și fotografiam prin vegetația din fața mea ca amorsă… și am obținut acest cadru, însă cu sacrificiile de rigoare. Iată toată această întâmplare așa cum am povestit-o la acea vreme într-un articol:

„Aștept de mai bine de o oră, cu ochii ațintiți către coronamentul copacilor. În general este destul de liniște, însă din când în când se pornește o hărmălaie de nedescris. Sunt un pic resemnat. Deși am avut baftă să găsim repede un grup de cimpanzei, aceștia stau sus în copaci și se hrănesc cu smochine coapte, pe care parcă le aruncă ostentativ către capele noastre, fără a fi măcar conștienți de dorința noastră de a-i fotografia. Ora pe care avem voie să o petrecem în prezența lor este gata. Un strigăt îndepărtat dă un semnal. Pentru noi este doar un țipăt, însă pentru cimpanzei se pare că înseamnă altceva. Încep cu toții să coboare din copaci printre noi, iar momentele ce urmează sunt unele dintre cele mai intense pe care le-am trăit vreodată. Ghidul ne face semn că trebuie să plecăm și să urmăm cimpanzeii, iar eu nu stau pe gânduri și începem urmărirea. Nu suntem făcuți pentru asta. Lianele se prind de noi, terenul accidentat ne joacă feste, alunecăm, ne târâm, ne agățăm, într-o cursă nebună. Pentru un moment totul se liniștește. Respir ușurat și realizez că am pantalonii sfâșiați, mă uit la obiectiv și văd că îmi lipsește parasolarul, iar niște pișcături dureroase îmi spun că sunt plin de furnici. Toate astea însă sunt uitate repede, pentru că în fața mea se află un cimpanzeu la doar câțiva metrii. Încerc câteva cadre și cursa reîncepe. După alte lupte cu jungla, mă trezesc față în față din nou cu subiectul meu. Stă liniștit și privește cerul, într-o simbolică îmbrățișare cu el însuși. Mă așez pe sol, probabil într-un alt mușuroi de furnici, pun trepiedul jos și privesc prin vizor cu respirația tăiată. Am în față cadrul la care speram. Trunchiul unui smochin, lianele și vegetația îmi pun în valoare subiectul separat de toate acestea într-o frumoasă mare de verde. Mă liniștesc și eu alături de el și mă uit la ceas. A mai trecut o oră, atât de intensă încât este greu să o uiți vreodată. Printre respirații întretăiate și scărpinături pe unde sunt mușcat de furnici, mai urmăresc să nu pierd niciun moment. Deși este la doar câțiva metrii de mine, cimpanzeul nu mă bagă în seamă. Adrenalina este la maxim, dar va exploda în curând. Cimpanzeul se ridică și vine direct către mine. Încremenesc în loc cu degetul pe declanșare, iar distanța se micșorează rapid. Nu pare agresiv, însă instinctiv mă ridic calm în picioare, să fiu mai înalt. La doar un metru în fața mea cimpanzeul se oprește, parcă pentru o fracțiune de secundă privirile ni se întâlnesc, iar el se îndreaptă către un smochin de lângă mine. Prinde viteză și izbește cu picioarele de două ori trunchiul, atât de tare încât ecoul răsună în toată pădurea. Inima îmi sare parcă din piept, adrenalina începe să se scurgă prin tot corpul. Am asistat la un comportament pe care speram să îl văd, la o comunicare între indivizi. Îl auzisem mai devreme la depărtare, însă când se petrece la doi metrii de tine totul are altă percepție. Mă uit cum silueta cimpanzeului se pierde printre copaci și liane. Acesta este finalul aventurii mele în lumea lor, chiar de ar mai fi timp, nu ar avea rost să mai continui. Mi-a oferit exact cât a simțit el că este nevoie, mult mai mult decât am sperat eu. Plec cu inima împăcată, pentru că știu că o să mai ajung să văd cimpanzeii. Poate că or fi rămas ei în umbra omului, însă astăzi cu siguranță m-am simțit eu în umbra lor.”

7. În ceea ce privește locurile de fotografiat, îți place să explorezi să descoperi tot noi locuri sau găsești mai inspirative locurile pe care le știi deja, în care ai cunoscut deja natura? Dacă ai astfel de locuri la care te întorci mereu cu drag, care ar fi acestea și ce le face atât de speciale?

D: Aș putea spune că îmi plac ambele variante. Îmi place foarte mult să explorez, face parte din curiozitatea mea de fotograf, însă atunci când un loc mă inspiră îmi place să revin și să îl revăd și cu alți ochi. Uneori, pentru a aduce acasă imagini mult mai inspirate decât cele de la prima întâlnire. Se întâmplă adesea, ca atunci când văd un peisaj nou, care să nu semene cu mai nimic din ce am fotografiat până atunci, să un oarecare blocaj, să nu știu cum să îl abordez. Acesta este motivul pentru care o a doua vizită va genera rezultate mai bune.

Dacă ar fi să privesc la o scară mai mică, unul dintre locurile în care fotografiez mereu cu drag este Pădurea de la Reci. Este un loc de suflet. Dacă luăm totul la o scară mult mai mare, atunci ar fi Africa, cea adevărată, sub sahariană. Știu, am pus totul într-o oală mare, însă cred că în oricare dintre țările de aici vei găsi subiecte absolut uimitoare în sfera de wildlife. Am mers până acum de trei ori, în Kenya, Uganda și Namibia, însă dacă cineva mi-ar spune să plec din nou mâine nu aș ezita nicio clipă. Îmi mai plac peisajele nordice, Scoția, Dolomiții. Am fost de multe ori aici însă m-aș întoarce mereu cu plăcere.

8. Multă lume te cunoaște și prin prisma proiectului tău România Sălbatică. Povestește-ne puțin despre acesta, cum a luat viață și încotro ai vrea să te îndrepți cu el?

D: Spuneam mai devreme că, pentru mine, fotografia se desăvârșește atunci când poți să dai ceva înapoi, iar în acest proiect despre asta este vorba. Chiar dacă la început nu am știut asta, pe parcurs proiectul s-a transformat într-unul ce se va întinde pe zece ani. Șapte au trecut deja.

A plecat de la o idee foarte simplă. Scriam la un moment dat un articol într-o revistă despre parcurile naționale și naturale de la noi și am avut surpriza să nu găsesc imagini decente de ilustrare, chiar dacă am apelat la toate resursele necesare. Mi-am spus atunci că acest lucru nu este normal. Știind că parcurile nu vor avea niciodată bani să plătească un fotograf, chiar dacă acest lucru s-a mai schimbat în ultima vreme, mi-am asumat această sarcină și mi-am propus să merg și să fotografiez în toate aceste zone protejate. Împreună cu WWF am creat România Sălbatică. Totul a început în 2010 și după vizitele în toate cele 27 de parcuri naționale și naturale și în Delta Dunării, am început să distribuim imaginile obținute către administrațiile rezervațiilor și către ONG-uri de mediu implicate în conservarea naturii. Am realizat o expoziție în aer liber ce s-a plimbat prin opt orașe din țară și am lansat un site care v-a prezenta cele mai importante arii naturale protejate de la noi www.romaniasalbatica.ro Proiectul s-a dezvoltat mult pe parcurs și acum cuprinde și un serial despre natură și fotografie, Descoperă România Sălbatică, la care lucrez împreună cu Cosmin Dumitrache, și a ajuns de departe cel mai mare proiect de fotografie de natură de la noi din țară. Până în 2020 vom lansa un film documentar despre natura din România și vom realiza un album de fotografie. Chiar dacă mai este destul de mult de muncă, împreună cu mica echipă de oameni faini care ne sunt alături, o să putem duce totul la bun sfârșit și o să dăm înapoi ceva cu adevărat de valoare pentru ariile protejate.

9. Deoarece ai destul de multă experiență în domeniul fotografiei de natură, din punctul tău de vedere, care este, la momentul actual, statusul fotografiei de natură din România?

Aș putea spune că suntem pe drumul cel bun, însă, ca multe alte domenii de la noi, totul merge înainte dar destul de greu. Din păcate nu suntem suficient de uniți și nu ne respectăm suficient de mult unii pe alții, iar asta nu o pot înțelege. Din păcate, la nivel european, ca să nu mai vorbim de nivel internațional, România nu prea există din punct de vedere fotografic, mă refer cu precădere la fotografia de natură desigur. Chiar dacă în ultima vreme lucrurile încep să se schimbe, iar unii dintre noi își mai fac simțită prezenta pe la concursurile mari de fotografie sau prin diverse proiecte și colaborări, suntem totuși departe. Și aici vine contradicția din mintea mea… cum putem să avem orgolii atât de mari cu o valoare atât de mică? Poate că ar fi bine să învățăm să fim un pic mai umili și să punem umărul la treabă pentru a clădi o mai bună comunitate a fotografilor în țara asta.

Unele demersuri se fac și este bine să rămânem optimiști. Împreună cu alți fotografi am reușit să înființăm Forona (Organizația fotografilor de natură din România), unde vrem să derulăm proiecte care să ajute la o mai bună dezvoltare a acestui domeniu și unde cei care vor să ni se alăture să găsească un pic mai mult sprijin. Așadar, ca să concluzionez, sper ca în următorii ani să se vadă și o dezvoltare mult mai bună decât este acum, cu mai multe proiecte comune, cu o comunitate mult mai dezvoltată și cu orgolii inutile mai puține.

10. Ai acumulat o experiență destul de vastă în domeniu, ce sfat ai da celor care aspiră la fotografia de natură sau celor care deja fac asta, dar doresc să evolueze?

Poate cel mai important lucru, să fie perseverenți și să creadă cu tărie în ideile lor bune. Să fie mereu respectuoși în comunitatea asta mică dar importantă până la urmă, să fie deschiși și să nu uite că popularitatea pe o rețea de socializare nu va salva o arie protejată de la distrugere, așadar să fie mai atenți în ce zonă își canalizează energia.

Pe de altă parte, să acorde mai puțină atenție tehnicii și discuțiilor insipide pe această temă și să meargă în natură și să observe pulsul acesteia. Până la urma urmei un moment bun nu ți se arată pentru că ai în mână cel mai performant aparat, ci pentru că ai mers să îl cauți. Trebuie să aloce mai mult timp pentru studiu de compoziție, iar aici, cel puțin din punctul meu de vedere, artistul suprem este Mama Natură. Aici trebuie să ne căutăm inspirația.

Nu în ultimul rând, să investească în ei. Știu că în ultima vreme există așa o privire suspectă asupra a tot ceea ce înseamnă curs, workshop, tură foto și nu înțeleg de ce. Nimeni nu se naște învățat și nu toată lumea poate fi autodidact. Și nu, nu întotdeauna mergi la o astfel de întâlnire pentru a învăța, mergi pentru a cunoaște oameni faini, pentru a dezvolta idei, pentru a-ți face prieteni. Este despre comunitate și despre pasiuni comune.

11. Știm că ești ocupat, dar îndrăznim să te întrebăm, care sunt planurile tale de viitor, ce vrei să faci din punct de vedere fotografic și pe unde ai mai vrea să colinzi?

Prioritatea pentru următorii trei ani este cu siguranță definitivarea proiectului România Sălbatică, însă asta nu înseamnă că nu mai sunt și alte planuri. În această toamnă o să încerc să fotografiez un alt animal preferat, de data asta în India. Este vorba de tigru desigur. Am pus și bazele unui proiect inedit, tot pe zona de conservare și schimb de experiență, cu parcurile naționale din SUA. Așa că va fi o toamnă aglomerată.  În anii ce urmează aș vrea să mă reîntorc în Africa, în Noua Zeelandă, dar toate la timpul lor. Normal că nu dau la o parte alte ture prin țară. Deși am văzut-o mare parte, încă mai sunt multe de văzut. Trebuie să colind tot Făgărașul pentru un proiect pe care îl am în derulare acolo, dar și zona de reintroducere a zimbrilor din Munții Țarcu, cu o misiune WWF. Așadar sunt sigur că nu o să am timp să mă plictisesc.

12. Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

Fiți mereu perseverenți, curioși, respectuoși și nu uitați că pentru a face fotografii de natură mai bune, trebuie mai întâi să ieșiți afară din casă.


Pentru mai multe informații despre munca fotografului Dan Dinu, vă invităm să urmăriți proiectul România Sălbatică, precum și site-ul Photolife.

© text: Andreea Popescu & Dan Dinu

© foto: Dan Dinu

Aventuri prin Dolomiți – partea I

Se iau doi oameni cărora le plac călătoriile, drumețiile și fotografia, se iau niște munți de-a dreptul spectaculoși, se pun la un loc și iese ceva frumos: o aventură prin Dolomiți întinsă pe parcursul mai multor zile. În rândurile care urmează vă vom povesti despre zilele petrecute în zona Lavaredo. Să nu mai zăbovim cu altele și hai să pornim la drum…

Cortina d’Ampezzo…

… o stațiune montană foarte bine aranjată care ne-a luat ochii de când am ajuns cu autobuzul din Treviso. Munți peste tot, curățenie peste tot, Turnul Babel peste tot și mult prea multe magazine cu echipamente de munte(care, tre să recunosc, ne cam luau ochii). Trecând peste aceste detalii, de cum am ajuns, nu ne-am luat prea mult răgaz să stăm și am luat la pas străduțele frumoase ale stațiunii și cotloanele acesteia și ne-a plăcut ce am văzut și cu siguranță când vom reveni prin Dolomiți, o să mai petrecem câteva ore și prin Cortina. Duminica e aglomerată tare, dar nici cu ziua de luni nu ne e rușine, căci valuri de turiști(mai mult oameni de-ai muntelui) veneau din toate părțile, însă majoritatea aveau un scop: să ajungă la refugiul Auronzo(ca și noi, de altfel).

De la refugiul Auronzo, încotro?!

După o seară frumoasă pe care am petrecut-o în Cortina, încheiată cu o pizza delicioasă, și o noapte în care ne-am odihnit bine, dis-de-dimineață ne-am strâns rucsacii și ne-am croit drumul până la autogară. După ce am așteptat un timp a venit și autobuzul nostru care avea să ne ducă până sus, la refugiul Auronzo(2.333 metri). Pe toată durata călătoriei(aproximativ o oră) ne pregăteam deja sufletele pentru ce avea să urmeze: o mare de munți pe care aveam să îi vedem, căci de descoperit… prea scurt timpul. Ajunși sus, am văzut că lucrurile stau în felul următor, oamenii făceau un fel de pelerinaj până în șa(mai sus de Lavaredo), admirau Tre Cime și împrejurimile și se reîntorceau(majoritatea) de unde au plecat. Ne-am făcut și noi loc printre turiști, montaniarzi și câini și ne-am îndreptat către refugiul Lavaredo, unde aveam să petrecem două nopți; distanța între aceste refugii este de aprox. 30 de minute.

Refugiul Lavaredo: mâncare bună…

… oameni de treabă și peisaje de vis în jur, mai ales la apus și la răsărit – cam aceasta ar fi descrierea acestui refugiu în câteva cuvinte. Refugiul este situat la o înălțime de 2.344 metri, cam la poalele Tre Cime, iar peisajele de acolo te fac să te îndrăgostești de acel loc(deși prin Dolomiți ne-am tot îndrăgostit de locuri și de fiecare bucățică de stâncă). În prima seară am avut noroc că am fost singuri în cameră și astfel am putut ieși liniștiți la apus și mai apoi la răsărit(unul, că celălalt dormea prea bine) și să surprindem o bucățică din toată acea frumusețe. Pe timp de zi, refugiul este și el popas pentru pelerinii Tre Cime, căci după ce ajung în șa, coboară aici să mănânce clasicul ștrudel cu mere și să bea o bere bună nefiltrată. În a doua seară ni s-a dus norocul(s-a dus de tot atunci și pentru celelalte seri) și am avut mai mulți colegi de cameră. Dar, cu toate astea, pentru că voiam neapărat să ieșim la răsărit, ne-am pregătit totul de seara, căci nu mai fusese apus, plouase sănătos și tunase frumos încât vuiau munții.

Prin împrejurimi

Chiar dacă refugiul Lavaredo este un punct de atracție pentru mii de turiști în fiecare zi, odată ce te îndepărtezi de potecile principale și mergi pe traseele mici, vei vedea că ești doar tu, celălalt și munții, iar asta îți dă un sentiment de încredere, de bucurie și de libertate. Am făcut câteva trasee pe care singurele ființe pe care le-am întâlnit au fost câteva marmote și o găinușă de munte cu puiuții(cu ei am avut cel mai mult de furcă, nu se lăsau fotografiați și pace, în schimb erau iuți și știau să se ascundă bine de tot). Marea de munți pe care o vedeam în jur, mai ales când ajungeam pe vreo stâncă mai singuratică, ne uimea și ne făcea să ne simțim, în același timp, atât de mici, dar și atât de mari sufletește că am ajuns prin acele locuri.

O bucățică din Dolomiți la apus și la răsărit…

… ne-a făcut să lăsăm aparatul de fotografiat momente bune și să privim paletele de culori care ni se dezvăluiau, precum și peisajele care te făceau, din când în când, să te ciupești. Fusesem avertizați, încă din Cortina de către o doamnă de la un magazin cu echipament de munte că ne vom îndrăgosti iremediabil de culorile din Dolomiți, însă nu credeam că va fi chiar așa. Ce a fost de-a dreptul spectaculos, ceva specific Dolomiților care intră mai mereu în peisaj, ceața care se tot plimba de ici colo, ba acoperind, ba descoperind crestele. Ne-a susprins și trebuie să recunoaștem că multe momente nu le-am surprins cu aparatul de fotografiat, ci le-am surprins doar cu privirea, bucurându-ne de ceea ce vedem(am spune că ne-am încărcat bateriile pentru când ni se face dor de acele locuri… trebuie doar să închidem ochii, și iar suntem pe creste, iar un apus colorat și iar vântul ceva mai nervos, dar blând în același timp, care să ne fie alături).

După două zile de Lavaredo…

… a trebuit să plecăm mai departe, însă asta va fi în episodul următor. Dar, să vă povestim pe scurt ce ne-a plăcut în zona Lavaredo:

  • am văzut pentru prima dată niște marmote mai prietenoase, care ne-au fost tare dragi și pe care am încercat să le surprindem în cadre. Sunt foarte atente și mereu în alertă, dar simpatice foc.
  • mâncarea la refugiu a fost chiar bună și sățioasă, chiar multă de tot(multe feluri de mâncare specifice, dar gazdele au fost amabile și au explicat ce și cum, ca să știm și noi ce mâncăm + că au fost binevoitoare să facă și un meniu mai special pentru aceste două zile aici pentru un omuleț cu intolerențe alimentare, deci un mare plus pentru asta).
  • sunt o mulțime de locuri pe care să le cutreieri fără ca să fii deranjat de valul de turiști și te vor surprinde peisajele în orice moment. Punctele de belvedere, chiar dacă se ajunge puțin mai greu la ele, sunt musai de făcut. Le veți putea repera cu ușurință care sunt(sunt situate în partea stângă de la cabană).
  • Tre Cime sunt spectaculoase, într-adevăr, dar sunt o mulțime de alte creste care vă vor lua ochii. Dar sunt de văzut, căci se poate observa cum timpul și fenomenele naturii au sculptat stâncile… și asta e o capodoperă.
  • veți mai putea vedea urme ale primului război mondial(grote, tranșee, tunele – în care astăzi se poate ajunge în cadrul mai multor via ferrata etc.), căci multe bătălii s-au dus prin acești munți între 1915 și 1917. Au lăsat amprente mari și de aceea, acolo sus un moment de tăcere e binevenit.

Utile

Cu ce am ajuns în Treviso: WizzAir ruta București – Treviso.

Cu ce am ajuns de la aeroport la Centrul Comercial Emisfero (unde este stația de autobuz către Cortina): autobuzele 104 și apoi 6.

Cu ce am ajuns din Treviso în Cortina d’Ampezzo: autocarul de la Cortina Express (ruta Veneția – Cortina d’Ampezzo).

Cu ce am ajuns din Cortina d’Ampezzo la refugiul Auronzo: cu autobuzul de la Dolomiti Bus (ruta directă, nu cu schimbare în Misurina).

Rezervări la refugii: noi ne-am făcut rezervările la refugii relativ din timp(undeva pe la jumătatea lunii mai) și am stat cu inima puțin strânsă, căci de la un refugiu la care voiam mult să stăm nu au mai avut locuri(e vorba de Pian di Cengia).

Refugiul Lavaredo: noi ne-am făcut rezervarea după ce am consultat site-ul refugiului(nu e el prea bine realizat, dar conține informațiile necesare la vedere, asta e important). Ne-am luat rezervare de tip half-board(include prețul pentru pat, mic dejun și cină).

© text: Andreea Popescu & Daniel Mîrlea

© foto: Daniel Mîrlea

Alexandra Pop: ”Întrebaţi-vă ce vreţi să faceţi cu adevărat, unde vreţi să fiţi şi mai ales cine să fiţi, şi faceţi totul pentru a ajunge acolo.”

Ne sunt foarte dragi oamenii care împărtășesc frumosul din natură, frumos pe care îl descoperă în diferite momente. Alexandra Pop este una dintre acele persoane, care ne încântă spiritul aventurier cu drumețiile și călătoriile sale scrise cu multă pricepere pe brambura.net.

1. brambura.net este locul din online prin intermediul căruia multe persoane au reușit să afle informaţii despre călătoriile și drumeţiile pe care le faci, împreună cu soţul tău Rareș. Cu toate acestea, cine e Alexandra de dincolo de blog și de când a început cu drumeţiile pe munte?

A: Alexandra dincolo de blog este o persoană optimistă care încă mai crede în oameni, care speră că în ciuda vitezei de zi cu zi putem să ne facem timp să ne uităm cu adevărat la cei de lângă noi şi să îi ascultăm.

Privind înapoi, muntele m-a atras mereu însă a început să facă parte din viaţa mea târziu, în perioada facultăţii abia. A venit ca o urmare naturală a faptului că mă lăsasem de sportul de performanţă (am făcut scrimă-sabie câţiva ani buni) şi simţeam nevoia în continuare de mişcare. Iar combinaţia cu natura avea sens. Mi-am dat repede seama că e locul unde vreau să fiu cât mai mult.

2. Site-ul pe care îl deţii este o sursă foarte bună de inspiraţie pentru oamenii care iubesc, atât drumeţiile, cât și călătoriile (în special cele care duc către ceva munţi). Cum ţi-a venit ideea să scrii și când mai ai timp și de el, mai ales că în timpul săpătămânii ai un job full-time?

A: Când eram mică am avut o perioadă lungă în care mi-am dorit să mă fac jurnalist. Mă atrăgea meseria pur şi simplu. Am înţeles însă repede că nu am talent în direcţia asta, dar am rămas cu plăcerea scrisului. Combinată cu dorinţa de a imortaliza experienţele noastre, blogul a apărut natural. La început a fost puţin stângaci, pentru că mi-am dat seama că trebuie să dau mult din mine atunci când scriu şi implicit să mă expun foarte mult, însă treptat am înţeles unde vreau să trag linia între personal şi public.

Cât despre timp, cred că ţine de priorităţi. În plus, eu sunt o persoană activă şi de regulă intră multe într-o zi. Aşa e ritmul meu de viaţă şi nu m-aş simţi bine altfel.

3. Spunea Mihai Jurca: ”Acolo sus, mai aproape de cer, cu norii fugindu-ţi sub picioare, te vei întâlni cu tine și-ţi vei da seama că ești om și stăpân, că ești liber și că poţi să zbori…”. Ce sentimente te încearcă atunci când ești pe munte și ce înseamnă, de fapt, muntele pentru tine?

A: Pentru acelaşi sentiment de libertate merg şi eu pe munte. Pentru mine sentimentul libertăţii are acelaşi efect ca şi rugăciunea: mă duc mai aproape de Dumnezeu. Un alt sentiment pe care îl am pe munte este acela că te umpli de frumos. Şi cred că trebuie să te umpli tu de frumos pentru a putea dărui şi altora.

4. Ai ajuns prin Patagonia, una dintre destinaţiile de vis, atât pentru montaniarzi, cât și pentru fotografi, datorită spectacolului vizual pe care îl oferă. Cum a fost această experienţă pentru tine și ce anume ai schimba (comparativ cu experinţa de anul acesta) pentru o viitoare dată când te-ai întoarce prin acele locuri?

A: Pentru mine cel mai impresionant în Patagonia a fost faptul că peisajele erau total diferite faţă de orice altceva mai văzusem până atunci. Cu siguranţă că elementul distinctiv pentru zonă îl reprezintă gheţarii.

Un alt aspect important a fost faptul că în Torres del Paine ne-am deconectat complet de civilizaţie timp de 8 zile şi în toată luna petrecută acolo am fost cu toată casa în spate cum se spune, pe cont propriu. Cele două elemente combinate cu faptul că nouă ne place să călătorim lent, să savurăm locurile cu riscul de a nu bifa toate obiectivele, mi-a oferit prilej de introspecţie. Patagonia e locul în care călătoria exterioară a fost dublată de cea interioară.

Cât despre ce aş schimba dacă m-aş întoarce prin acele locuri, ar fi câteva aspecte practice. De exemplu noi nu am fost pregătiţi pentru preţurile din zonele turistice ale Patagoniei. Citiserăm acasă despre preţul mediu al unei mese în Chile de exemplu, dar preţul ăla se poate tripla într-un parc naţional complet izolat. Aşa că a două oară mi-aş face temele mai bine. În rest, am mai învăţat şi alte lecţii, dar nu o să mă repet aici pentru că le-am sumarizat pe toate în articolul de pe blog.

5. Spuneai în descrierea destinaţiei Nepal de pe site-ul tău că acesta ”este locul unde trebuie să ajungi dacă iubeşti natura. […] În plus, experienţa culturală este şi ea de neratat. Aflat acolo, ai senzaţia că Europa e pe altă planetă. Totul este diferit: oamenii, obiceiurile, religia, mâncarea.” Cu ce altă viziune despre cultură, oameni, chiar și munte te-ai întors de acolo?

A: Când am ajuns în Nepal am avut senzaţia că am aterizat pe altă planetă. Cei care au văzut Asia ştiu despre ce vorbesc. Acolo ai impresia că Europa e undeva departe şi că totul funcţionează după alte reguli. Nepalul m-a făcut să înţeleg ce înseamnă diferite nivele de civilizaţie şi că de fapt călătoria în timp există. Călătorind în Asia vei merge în trecut, iar în State sau altundeva în vest, în viitor.

6. Aţi luat la pas și Dolomiţii, unii dintre cei mai spectaculoși munţi cu o diversitate peisagistică aparte din Europa. Care ar fi principalele locuri de care v-aţi îndrăgostit din acești munţi și pe care le-aţi recomanda celor care ajung prin Dolomiţi?

A: Dolomiţii mi-au intrat direct în suflet din prima clipă în care i-am văzut. În prima noastră incursiune acolo am parcurs o parte din Alta Via 2 (un traseu de mai multe zile din cabană în cabană). Ei bine pe traseul ăsta am putut vedea mai multe grupe ale Dolomiţilor, iar una dintre ele este Puez-Odle, grupă ce mi-a plăcut în mod special.

Un alt traseu care m-a marcat într-un mod diferit, prin încărcătura pe care o are este cel de pe Lagzuoi, munte pe care s-au dat bătălii în timpul primului război mondial şi care acum este muzeu în aer liber.

7. Nici munţii de la noi nu ţi-s deloc străini, ba chiar din contră, îi iei la pas destul de des. Din experienţa avută până acum, care este cea mai dificilă drumeţie a ta prin munţii noștri și de ce anume a fost așa?

A: Cred că cea mai dificilă drumeţie a fost cea de pe Valea Gălbinele din Bucegi . După ieşirea de pe vale am intrat pe Brâna Mare a Coştilei şi am parcurs o mare parte din ea. A fost o zi lungă, în care am mers pe trasee nemarcate, cu multe zone extrem de expuse. Spre final ţin minte că eram atât de aproape de Crucea Caraiman, dar încă pe brână şi ne-am trezit că am deviat de la traseu şi că trebuie să escaladăm un nou perete. Oboseala acumulată combinată cu sutele de metri de hău de sub mine au făcut să am emoţii mari.

8. Ai urmat potecile multor vârfuri montane din ţară, dar și din străinătate. Care a fost cel mai greu traseu pe care l-ai parcus și de ce? Ce recomandări ai avea pentru cei/cele care doresc să îl urmeze?

A: După cum povesteam şi mai devreme, nu sunt o adeptă a bifatului de obiective. Nu cred că ar trebui să mergi pe munte pentru cv. Muntele are atât de multe ipostaze frumoase încât rişti să uiţi să te bucuri de el în căutarea de obiective măreţe. S-ar putea ca o plimbare prin apuseni toamna, păşind pe frunzele care foşnesc să se dovedească mult mai frumoasă decât o incursiune pe Moldoveanu de exemplu.

Dacă ar fi să aleg un traseu greu însă, aş spune Everest Base Camp, în Nepal. A fost singurul moment în care am ajuns aproape de epuizare şi mi-am pus problema că nu o să ajung la capăt. Ce am învăţat atunci a fost că e bine să ai câteva zile de aclimatizare în plus faţă de cele două recomandate, pentru a avea posibilitatea să te adaptezi la modul în care reacţionează corpul tău la altitudini mari. Asta în cazul în care nu ştii deja, cum a fost cazul meu.

9. Ce sfaturi ai da persoanelor care abia acum descoperă muntele și vor să facă, sporadic sau chiar des, drumeţii pe munte?

A: Cred că fiecare din noi trăim experienţele diferit şi recunosc că nu prea îmi place să dau sfaturi. Dacă ar fi să aleg unul totuşi ar fi facă lucrurile exact aşa cum simt şi li se potriveşte lor.

10. Ne e foarte drag să mai citim despre locurile în care ai fost, iar prin felul tău de a relata întâmplările, parcă ne iei și pe noi cu tine în acea aventură. Care sunt planurile tale privind călătoriile și drumeţiile de acum încolo și ai ceva destinaţii în care ai dori mult să ajungi?

A: Mereu spunem cu Rareş că lumea e atât de diversă şi de frumoasă şi că sunt o grămadă de locuri pe care vrem să le vedem. Sunt destinaţii clasice în care ne dorim să ajungem, cum ar fi Islanda sau Canada. O parte frumoasă a călătoriilor însă este planificarea lor, iar acum încă savurăm plăcerea alegerii unei destinaţii viitoare. Ne place să visăm fără să ne punem nici o limită, iar apoi să ne întrebăm: ce-ar fi să mergem în locul x? Aşa că deocamdată nu ştim exact ce urmează.

11. Un mesaj pentru cititorii ”Drumeţi și drumeţii”.

A: Căutaţi frumosul atât în voi, cât şi în jurul vostru. Întrebaţi-vă ce vreţi să faceţi cu adevărat, unde vreţi să fiţi şi mai ales cine să fiţi, şi faceţi totul pentru a ajunge acolo.


Vă invităm să citiți regulat brambura.net, site-ul de aventuri și călătorii al Alexandrei.

© text: Andreea Popescu & Alexandra Pop

© foto: Rareș Pop

 

Ionuț Cătălin Moraru: ”În situații extreme, viața ta poate depinde de loialitatea și priceperea unui coechipier.”

Ionuț Cătălin Moraru a acceptat să ne povestească despre experiența sa din expediția în Elbrus, expediție dedicată soldaților români care au murit la Mărășești, Mărăști și Oituz. În rândurile care urmează, veți putea citi, atât despre cât de importantă e loialitatea unui coechipier când pleci pe munte, cât și despre momentul greu când pui capăt unei expediții, dar și despre multe altele.

1. Multe persoane te cunosc prin intermediul muzicii pe care o faci, precum și pentru expediţiile pe vârfuri importante din Europa. Însă, cu toate acestea, spune-ne câteva lucruri despre tine și de când ai această dragoste pentru munte?

C: Mă numesc Ionuț Cătălin Moraru și sunt originar din Dorna Candrenilor, județul Suceava. Dragostea pentru munte am dobândit-o din primii ani de existență, încă de când, la vârsta de 4 ani am urcat pentru prima dată pe vârful Ousoru(1639 metri) împreună cu tatăl meu. De atunci munții au devenit pentru mine o a doua casă.

2. Dinu Mititeanu spune că ”în munte se intră ca într-o catedrală, în liniște și cu smerenie”. Cum anume te pregătești pentru o tură montană de mai multe zile?

C: În primul rând, o pregătire psihică, fizică și tehnică prealabilă este absolut necesară. Înainte de a urca pe orice munte, trebuie luați în calcul toți factorii de risc la care te vei expune(fenomene meteo extreme, dificultatea traseului și alte pericole aferente) vizualizând efectele pe care le-ar putea avea asupra siguranței personale și/sau a grupului. În consecință, trebuie să fii pregatit pentru ceea ce poate fi mai rău, (vizualizând situațiile extreme care pot apărea, precum și depășirea acestora), având o condiție fizică bună sau foarte bună, un echipament adecvat și cunoștiințele tehnice de care ai nevoie pentru a avea o experiență lipsită de peripeții.

3. Plecatul într-o drumeţie pe munte e mereu prilej de o pregătire în prealabil, fie că este vorba de o zi, sau de mai multe zile. Ce nu îţi lipsește niciodată din rucsac, indiferent de tipul de drumeţie pe care îl faci?

C: Din rucsacul meu nu lipsesc niciodată: necesarul de apă și mâncare, o pelerină de ploaie, haine de schimb, harta și busola și/sau GPS-ul, cuțitul și o trusă de prim ajutor. Au fost ture de o zi în care am plecat fără aproape nimic și m-am descurcat, dar nu fără emoții. De aceea, îi sfătuiesc pe toți cei care vor să urce pe munte să nu plece nepregătiți, pentru că e posibil să plătească pentru această greșeală.

4. Muntele este, de multe ori, imprevizibil. Care este cea mai dificilă provocare pe care ai avut-o până acum în munţi?

C: Din fericire, pot spune că nu am avut parte de provocări majore, deoarece prefer să țin cont de prognozele meteo, iar în unele situații, dacă instinctul îmi dictează, prefer să mă întorc din drum decât să risc. În rest, m-am rătăcit de câteva ori prin pădure, am fost atacat de câinii de la stâni sau am fost surprins de vreme rea, însă peste toate am trecut cu zâmbetul pe buze.

5. Pe lângă vârfurile pe care ai ajuns, aici în ţară, ai urcat și pe Mont Blanc(4810 m) și Grossglockner(3798 m). Povestește-ne puţin despre aceste două ascensiuni pe care le-ai făcut.

C: În ciuda celor declarate în presa, pe Mont Blanc nu am ajuns până în vârf din cauza vremii neprielnice și a lipsei de experiență din acea vreme. Pe Grossglockner, în schimb, am ajuns alături de cei de la Summit’s Experts. Ambele ascensiuni au avut un impact major asupra mea ca om. În special reușita pe Grossglockner a însemnat foarte mult pentru că i-am dedicat-o prietenului meu Paul Țăranu. Lucrul cel mai frumos din toate aceste ture, a fost că am cunoscut oameni minunați și am avut timp de introspecție și reevaluare personală.

 

6. La începutul lunii mai, anul acesta, citeam despre tine și despre expediţia în Elbrus(5.642 metri) pe care urma să o faci, expediţie dedicată soldaţilor români care au murit la Mărășești, Mărăști și Oituz. De ce ai ales tocmai Elbrusul?

C: Am ales Elbrusul din mai multe considerente. În primul rând, pentru că este cel mai înalt vârf din Europa, în al doilea rând, pentru că este un munte de dificultate tehnică mai redusă și în al treilea rând, pentru că ar fi trebuit să îl urc în 2009 alături de Paul Țăranu, împreuna cu o echipă din cadrul Facultății de Geografie din Cluj-Napoca. Am avut, și din păcate încă am , “unfinished business” cu vârful Elbrus, de aceea mă voi întoarce în curând.

7. Ce a însemnat pregătirea, de această dată, comparativ cu alte expediţii pe care le-ai mai făcut?

C: De aceasta dată am reușit să obțin câteva sponsorizari din partea Aqua Carpatica, Primăriei Dorna Candrenilor, SIG Combibloc, Magazin BASE CAMP și MMS Consulting. De aceea am avut mai mult de lucru cu partea birocratică la care s-a adăugat și procesul de obținere a vizei pentru Federația Rusă.

 

Ca pregătire fizică, am urmat aceeași rutină ca cea din cadrul pregătirilor pentru celelalte două vârfuri mai sus menționate în interviu. Am alergat și am făcut numeroase ture de anduranță în munții Suhard, Rodnei, Călimani și Rarău-Giumalău.

8. Povestește-ne despre momentul din care aţi plecat de la baza muntelui până în momentul în care v-aţi oprit, în care aţi ales sănătatea și nu vârful cucerit.

C: În primul rând, expediția a început pentru mine într-o notă negativă prin faptul că nu am putut fi însoțit de doi dintre prietenii mei din țară, cu care am programat ascensiunea cu mult timp în urmă. Am ales, însă, să accept invitația lui A., în ciuda faptului că l-am întâlnit doar pe foarte scurt în Chamonix și nu am urcat niciun munte împreună. O greșeală pe care nu o voi repeta prea curând, dar omul din greșeli învață.

Ascensiunea propriu-zisă a început în data de 2 iunie a.c., când am urcat cu toții la 3.800 de metri (Zona Garabashi/Barrels). A doua zi am urcat până la cota 4.500 unde ne-am montat corturile, într-o zonă destul de expusă la vânt. În următoarea noapte, vijelia a fost destul de puternică (personal nu am mai auzit urletul vântului într-un asemenea hal), iar când am ieșit din cort pentru a-l stabiliza, o rafală mi-a dăruit niscaiva praf vulcanic în ochiul drept.

 

În cea de a treia zi a ascensiunii, am hotărât să urcăm până deasupra de Pastukhov Rocks pentru a ne aclimatiza pentru asaltul final, A. propunând să ne montam cortul în zona respectivă.  În timpul acestei ascensiuni, G. (cealaltă persoană care m-a însoțit în această tură) s-a simțit rău și a decis, chiar de ziua ei de naștere, că vârful Elbrus este prea mult pentru ea de această dată. Așadar, am fost nevoiți să coborâm înapoi în tabăra precedentă, renunțând, totodată la ideea greșită de a înnopta la peste 5.000 de metri, total expuși elementelor naturale.

În seara zilei de 4 iunie, am hotărât împreună cu A. că vom încerca amândoi să urcăm pe vârf, urmând ca G. să ne aștepte la cort. Am încercat să topesc zăpada pentru a avea suficientă apă în ziua vârfului, dar nu am reușit decât să umplu două termosuri,până când arzatorul mi s-a oprit complet, și să mă aleg cu degerături superficiale la vârful degetelor.

A urmat, apoi, o noapte mai blândă ca cea dinainte, în care, însă, ochiul a început să mă supere mai tare ca înainte, dar am decis că împreună cu coechipierul meu voi reuși să îmi ating obiectivul.

La ora 3.30 AM, am pornit împreună spre vârf, pe o vreme superbă și având o prognoză favorabilă pe întreaga zi. Spre surprinderea mea, după nici 20 de minute, A. a decis să renunțe la ascensiune, pentru că, spunea el, nu o poate realiza fără a fi alături de G.. În aceste condiții, am urcat încă o oră alături de diverși montaniarzi ruși, dar m-am oprit la aceeași cotă la care ajunsesem în ziua precedentă din cauza lipsei apei (aveam doar un termos cu ceai), usturimea din ochi generată de praful ce-mi intrase cu două seri înainte  (un prieten a fost evacuat cu elicopterul de pe Aconcagua în urma unui incident similar) și, din cauza faptului că o ascensiune solo nu este pe placul și pentru puterile mele.

 

Am coborât, mai apoi, la cort, unde am decis împreună că vom coborî de pe munte în aceeași zi. Am strâns totul și am început să coborâm, dar cei doi polonezi au rămas în urmă, presupun că deliberat, și m-au lasat să cobor până în Terskol, unde am primit un mesaj cum că A. va încerca în ziua următoare să urce din nou pe vârf, lăsând-o pe G. la cort pentru o zi întreagă. Cu toate acestea, nici A. nu a reușit să ajungă pe acoperișul Europei și, astfel, expediția în care am fost a treia roată de la bicicletă și a cincea roată de la căruță a luat sfârșit.

9. Ce sfaturi ai da persoanelor care abia acum descoperă muntele și vor să facă, sporadic sau chiar des, drumeţii pe munte?

C: Pentru cei care doresc să guste din frumusețea munților aș avea o serie de sfaturi esențiale, în opinia mea. În primul rând, să înceapă cu trasee ușoare și să crească dificultatea progresiv odată cu acumularea de experiență. Foarte important este echipamentul ales și, de asemenea, partenerii de tură sunt foarte importanți, deoarece, în situații extreme, viața ta poate depinde de loialitatea și priceperea unui coechipier. Nu în ultimul rând, trebuie ținut cont de prognoza meteo și de sfaturile salvatorilor montani pentru a evita eventualele accidente sau expunerea la hazarde naturale.

10. Pentru că știm că ești o persoană care iubește muntele și orice piedică ai avea tot la el te vei întoarce. Care sunt planurile tale de viitor în ceea ce privește ascensiunea montană?

C: În primul rând, aș dori să ajung pe vârful Elbrus în anii următori și după aceea voi vedea ce îmi va rezerva viitorul. Îmi doresc mult să termin ceea ce am început în acest an.

11. Un mesaj pentru cititorii noștri.

C: Nu uitați niciodată, indiferent că e vorba de munte sau nu, alegerile ieftine costă scump.


© text: Andreea Popescu & Ionuț Cătălin Moraru

© foto: Ionuț Cătălin Moraru