Ultimele articole

Geopark Challenge – Semimaratonul Cetăților din Țara Hațegului (comunicat de presă)

Iubitorii de alergare sunt invitați la Geopark Challenge – Semimaratonul Cetăților din Țara Hațegului
Hațeg, 02.04.2018 –  Pe 29 aprilie 2018, la ora 10.00, se va da startul ediției cu numărul IV a celui mai important eveniment sportiv organizat de Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparc cu statut Internațional UNESCO administrat de Universitatea din București, la inițiativa Voluntarilor pentru Geoparc. Dacă în anii precedenți acest eveniment s-a rezumat la o competiție de cros menită să promoveze Cetatea Regală a Hațegului, începând cu această ediție, iubitorii de alergare sunt invitați la Geopark Challenge – Semimaratonul Cetăților din Țara Hațegului. Astfel, de anul acesta, competiției de cros i se adaugă una de semimaraton și o alta de ștafetă.
Creșterea în amploare și în importanță a acestui eveniment se datorează interesului crescut atât din partea participanților cât și a autorităților locale în promovarea obiectivelor de pe teritoriul Geoparcului. Participanții vor avea în acest fel posibilitatea să descopere în alergare, în fiecare an, noi trasee care leagă obiective istorice, naturale și culturale de pe teritoriul unicului geoparc UNESCO din România. Traseul ediției din acest an reprezintă o invitație la descoperirea monumentelor culturale și naturale din orașul Hațeg, din comuna Sîntămăria Orlea și din comuna Sălașu de Sus.
Traseul semimaratonului va avea o lungime de 23,49 km cu punctul de start în orașul Hațeg și cu cel de sosire la Cetatea Mălăiești, comuna Sălașu de Sus. Și proba de ștafetă va avea punctul de plecare în orașul Hațeg, cu punctul de schimbare a ștafetei, după parcurgerea unei distanțe de 11,75 km, în satul Bărăștii Hațegului, comuna Sîntămăria Orlea și sosirea la Cetatea Mălăiești, după parcurgerea unei alte distanțe de 11,75 km. Competiția destinată crosului, în lungime totală de 3,4 km, își schimbă din acest an traseul, având punctul de plecare lângă Primăria comunei Sălașul de Sus și finish-ul tot la Cetatea Mălăiești.
Geopark Challenge – Semimaratonul Cetăților din Țara Hațegului se adresează tuturot iubitorilor de alergare care au cel puțin 18 ani împliniți, inclusiv în ziua evenimentului. Participanții se pot înscrie în concurs alegând una dintre probe și categoria, astfel: Semimaraton – categoria masculin sau feminin la una dintre grupele de vârstă 18 – 34 de ani; 35 – 44 de ani; 45 – 54 de ani sau peste 55 de ani. Proba de ștafetă se va desfășura în echipe de câte doi participanți, în regim open, fiind acceptate ștafete masculine, feminine sau mixte. Proba de cros se va desfășura de asemenea în regim open, pe două categorii: masculin și feminin. Câștigătorii locurilor I, II și III de la fiecare categorie vor fi premiați, iar toți participanții care trec linia de finish vor fi recompensați cu diplome și medalii.
Detalii privind competiția, regulamentul, formularul de înregistrare și plată online sunt disponibile pe site-ul http://geoparkchallenge.ro, dar și pe pagina de facebook Geopark Challenge – Semimaratonul cetăților din Țara Hațegului.
Evenimentul este organizat de Voluntarii pentru Geoparc, susținuți de Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, Geoparc cu statut Internațional UNESCO administrat de Universitatea din București și de Asociaţia Drag de Haţeg, în parteneriat cu Asociația Wild Roots, Asociația Intercomunală Țara Hațegului, Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Hunedoara, Destinația de Ecoturism Țara Hațegului – Retezat, Asociația Centrul de Resurse pentru Acțiune Locală, cu sprijinul Primăriei orașului Hațeg, Primăriei comunei Sălașu de Sus și Primăriei comunei Sîntămăria Orlea. Sponsorii principali ai evenimentului sunt Rolux s.r.l., Adaconi s.r.l. şi Geraico Prodcom s.r.l. .

**********

Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului cuprinde întreaga Țară a Hațegului și are statut de sit UNESCO, parte a Programului Internaţional pentru Geoştiinţe şi Geoparcuri, care reuneşte 127 de teritorii din 35 de ţări incluse în Reţeaua Globală a Geoparcurilor, stabilite în urma unui proces de selecţie şi validare. Administrarea statutului de Geoparc Internațional UNESCO este realizată de Universitatea din Bucureşti. Geoparcul este un teritoriu cu valori naturale şi culturale, un program de dezvoltare durabilă, un brand care propune o călătorie în timp, în istoria de 4,6 miliarde de ani a Pământului, o stare de spirit a tuturor celor ce doresc să participe la renaşterea unor comunităţi şi este tărâmul de întâlnire ce îi reuneşte pe toţi cei care se simt ataşaţi de valorile tradiţionale, fie că sunt locuitori reali sau virtuali. Geoparcul cuprinde elemente de interes geologic deosebit alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Dinozaurii descoperiţi în Ţara Hațegului sunt unici în lume, importanța științifică și atractivitatea lor fiind sporită prin descoperirile de cuiburi cu ouă și embrioni de dinozauri, ale unor mamifere contemporane dinozaurilor și a unei reptile zburătoare  (Hatzegopteryx), din grupul pterosaurilor.

Voluntari pentru Geoparc este un grup informal ce reuneşte tineri din Ţara Haţegului şi persoane interesate să se implice şi să iniţiezeactivităţi educaţionale, culturale, sportive şi de promovare a zonei în concordanţă cu strategia Geoparcului Internaţional UNESCO. În 2014, la numai un an de la infiinţare, voluntarii au obţinut recunoaşterea pentru implicarea lor în proiectele iniţiate de ONG-urile partenere ale Geoparcului, prin obţinerea Premiului Publicului în cadrul Galei Naţionale a Voluntarilor, premiul “Spaţii Verzi” oferit de Fundaţia pentru Parteneriat şi MOL România pentru proiectele „Casa Vulcanilor” şi „Grădina aromată a timpului” şi premiul de excelenţă în proiecte de tineret acordat de Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Hunedoara, pentru proiectele „Salvăm trecutul pentru viitor” şi „Crosul Cetăţii Regale a Haţegului”.

Silviu Matei: „Prin fotografiile mele încerc să arăt oamenilor cât de importantă este acea sălbăticie de lângă noi.”

Ne-a fost tare drag să citim tot ceea ce a avut de spus Silviu Matei în cadrul acestui interviu. De ce? Pentru că ne-a povestit cu multă dedicare despre ce înseamnă pentru el fotografia, dar mai ales fotografia de viață sălbatică. Ne-a povestit o întâmplare de-a dreptul desprinsă dintr-o altă lume, lumea celor care nu cuvântă, dar din care avem de învățat foarte multe.

Poți să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, și background-ul pe care îl ai și cum ai ajuns să faci fotografie de viață sălbatică?

S: Despre mine, câteodată, prefer să nu vorbesc prea mult, ci mai degrabă, prefer să las imaginile să vorbească pentru mine. Am început să învăț fotografie studiind astronomia în cadrul unor cursuri pe care le-am făcut în cadrul Observatorului Astronomic Amiral „Vasile Urseanu”. Încă de mic copil mă fascina bolta cerească și tot ce se găsește acolo sus, iar bunicii mei m-au călăuzi, dacă pot să spun așa, spre a învăța mai multe despre bolta cerească.

În cadrul acestor cursuri, pe lângă partea observațională a stelelor, a roiurilor de stele pe care le observam printr-un binoclu și apoi printr-un telescop am urmat si o anume parte de fotografie; această parte se numește astrofotografie. Ei bine, astrofotografia m-a captivat imediat și am început din ce în ce mai mult să învăț și să fac fotografii din ce în ce mai bune la ce se putea vedea pe acolo pe sus, pe cerul înstelat. Apoi, urmând această cale, am început să ies în natură din ce in ce mai mult căutând locuri unde nu exista poluare luminoasă. Ce înseamnă poluarea luminoasă? Aceasta provine de la iluminatul public, lumina orașelor, lumina becurilor care se găsesc pe străzi, reclamele luminoase instalate pe blocuri și nu numai. Această lumină se răspândește în atmosferă și dăunează destul de mult observațiilor astronomice. De aceea, cele mai bune observații astronomice, dar și astrofotografice se fac pe vârf de munte sau în zone cu cât mai puțină poluare luminoasă. Ca un sfat, este indicat ca cerul din zona în care faci observații să fie cât mai negru.

Și așa, încet, încet, tot mergând pentru a fotografia bolta cerească, am început să-mi îndrept aparatul de fotografiat și spre pământ: nu mai stăteam cu ochii-n stele. La început, fotografiam foarte mult plante și insecte, iar, în măsura posibilităților de atunci, mai reușeam să fotografiez și ceva animale sălbatice.

Practic, acesta a fost începutul meu în fotografie, în astrofotografie, în fotografia de natură și, ulterior, în fotografia de wildlife concomitent cu fotojurnalismul. De fotojurnalism m-am apucat în 1996, apoi mai serios în 1998 atunci când am început să lucrez pentru un trust de presă din vremea respectivă. Între 1999 și 2003, am mai urmat niste cursuri de specializare pe partea de fotojurnalism și wildlife în afara țării, iar în 2008, am absolvit UNARTE București.

Fotografia de viață sălbatică nu este deloc ușoară, pentru că totul are o dinamică, care necesită răbdare și determinare. Ce te face pe tine să o îndrăgești atât de mult?

S: Fotografia wildlife nu poate fi descrisă în două cuvinte, căci este cu totul aparte, foarte diferită de orice gen de fotografie, pentru că ai nevoie de un echipament mai performant care, după cum bine știm cu toții, costă mii de euro. Fotografiile pe care le fac, cu și despre viața sălbatică, nu au apărut din dorința de a vedea lumea printr-o lentilă sau printr-un teleobiectiv, ci mai degrabă au apărut datorită pasiunii mele pentru tot ceea ce ne înconjoară, prin multitudinea de locuri pe care noi le numim sălbăticie.

Pasiunea pentru fotojurnalism, pentru natură, pentru viața sălbatică a modelat, de-a lungul timpului, aproape fiecare aspect al vieții mele. Practic, și-a pus amprenta asupra existenței mele aici, asupra modului meu de viață. Fotografia a devenit parte din mine încât, atât fotojurnalismul, cât și fotografia wildlife le fac pe ambele cu aceeași dăruire, astfel încât nu contează că afară este frig, plouă, este iarnă sau sunt 45 de grade la umbră. Tu, ca fotoreporter, trebuie să fii prezent acolo unde se întâmplă acel ceva și să exprimi cât mai bine in imagini ce ai văzut în acel loc și să fii cât mai obiectiv. La fel este și în fotografia de wildlife. Trebuie să fii acolo și să faci fotografia pe care o simți.

Prin aceste cadre, pe care le surprind,  îmi exprim sentimentele pentru locurile prin care merg. Și, tototdadtă, prin intermediul acestora încerc, într-un fel sau altul, să aduc în fața privitorului experiențele mele. În acest moment, era digitală ne permite să depășim multe dintre provocările tehnice cu care s-au confruntat fotografii din trecut. Acum, în zilele noastre, este un moment interesant de a fi fotoreporter, dar și fotograf de natură sălbatică. Dorința și scopul meu este să ilustrez și să povestesc în câteva cuvinte unele experiențe pe care le-am avut în această lume multidimensională, cât de bine pot în limitele acestui mediu bidimensional.

Experiența acumulată de-a lungul anilor te-a ajutat să îți creezi o viziune proprie a ceea ce înseamnă fotografia, în special cea de viață sălbatică. Totuși, care crezi că este cea mai importantă calitate a unei fotografii?

S: După mine, cred că cea mai importantă calitate a unei fotografii, la fel ca în toată arta în întregimea ei, este de a da un răspuns emoțional, de a stârni un sentiment privitorului. Fotografia în sălbăticie este infinită; există nenumărate modalități de a arăta și exprima prin fotografie. Nu trebuie să mergi departe pentru a vedea și găsi sălbaticia. Ea poate fi lângă tine, lângă noi, în mediul urban în care trăiești și trăiește și ea acolo alături de tine, cu tine. Tu trebuie doar să o găsești, să o vezi. Nu este vorba despre unde te afli, ci despre cum privești.

Prin fotografiile mele încerc să arăt oamenilor cât de importantă este acea sălbăticie de lângă noi. Avem nevoie de sălbăticie acum mai mult că niciodată. Experiența în sălbăticie devine din ce în ce mai importantă pentru a ne echilibra viața, care devine din ce în ce mai dependentă de tehnologie și din ce în ce mai industrializată. Există o anumită libertate pe care o simte fiecare dintre noi, care vine numai atunci când suntem înconjurați de lumea naturală, când ieșim din freamătul cotidian și pășim în și spre sălbăticie, spre exemplu pe o cărare de munte, sau pășim desculți pe o plajă pustie la orele dimineții. Fiecare dintre noi simțim acestă libertate într-un fel diferit. Nu vă fie frică să explorați, să vă rătăciți, să găsiți voi înșivă un nou drum. Într-adevar, fotografia de wildlife necesită foarte multă răbdare. Este o calitate pe care dacă nu o ai sau nu ai reușit să o dezvolți în timp, poate să îți afecteze mult imaginile create. Pentru o fotografie bună trebuie să aștepți și să fii pregătit. Uneori, toată scenă poate dura câteva secunde, iar dacă ai pierdut acele câteva secunde, s-ar putea că o a două șansă să nu o mai ai.

Chiar și în mâinile unui maestru, aparatul de fotografiat nu va putea face fotografii singur. Aparatul meu de fotografiat împreună cu obiectivul constituie doar instrumentele pe care le folosesc pentru a obține rezultatul muncii mele, și anume, aceste imagini pe care le vedeți în galeria prezentată aici. Nici un aparat de fotografiat sau obiectiv nu este perfect și nici un aparat de fotografiat singur nu poate face un fotograf sau un mare artist. Fotograful sau artistul se formează în timp, într-un timp foarte îndelungat cu multă muncă asiduă, mult studiu, multă răbdare cu el însuși și numai alături de aparatul său de fotografiat. Ceea ce am descris mai sus constituie un duo care, uneori, este inseparabil, iar acest inseparabil, uneori, creează fotograful, iar timpul, alături de răbdare și muncă asiduă, artistul.

Pe plan internațional sunt o serie de fotografi care au reușit să transpună fotografia de viață sălbatică într-o artă, cum ar fi și cazul lui Vincent Munier. Cum vezi tu fotografia de viață sălbatică din România?

S: Pe plan mondial, Vincent Munier care, după mine, este unul dintre cei mai buni fotografi de viață sălbatică din lume; are un mod aparte de a vedea lucrurile. La noi în țară, fotografia de natură sălbatică, dar și de peisaj este încă în plină formare. Asta este bine, pentru că, încet încet, urcăm și noi și devenim din ce în ce mai vizibili pe plan internațional. România are ce arăta și avem și fotografi care au arătat că sunt buni și pot mai mult,iar rezultatele nu au întârziat să apară. Sunt câțiva fotografi români de peisaj care s-au remarcat de-a lungul timpului, cum ar fi: Dorin Bofan pe care eu îl apreciez enorm pentru că el chiar are ceva de spus în fotografia de peisaj, Șerban Sîmboletecan, Laurențiu Pavel, Zsolt András Szabó, Daniel Mîrlea, Cosmin Ionescu, Gheorghe Popa. Cât despre partea de widlife, îi pot aminti pe Daniel Opaiț, Zoltan Gergely Nagy, Sebastian Mastahac, Radu Alexandru, Cristian Mihai și, din nou, pe Cosmin Ionescu care studiază foarte mult, se documentează și sper că într-o bună zi să aibă acea ocazie și să zâmbească. Am enumerat doar câteva nume și îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva.

Desigur că, în timp, fotografia de viață sălbatică, dar și de natură de la noi, se va mai dezvolta, vor apărea nume noi, dar mai este un aspect care nu îmi face plăcere să-l aduc în discuție: cel financiar, care, după mine, contează destul de mult în dezvoltarea unui fotograf. Câți dintre fotografii noștri își permit să își cumpere o camera nouă măcar o dată la 2 ani sau să călătorească ori de câte ori vor ei în anumite zone de pe glob unde există potențial fotografic, să stea acolo timp de o lună sau poate chiar și mai mult. Uitați-vă numai cât umblă și cât călătorește Munier.

Pentru că, după cum bine știm, atât fotografia de natură, cât și cea de wildlife, necesită timp, timp foarte mult pe care îl petreci umblând, căutând locuri unde să fotografiezi. Nu prea sunt mulți, iar acest lucru se trage și din faptul că la noi acest gen de fotografie nu prea este apreciat și la fel de dezvoltat ca afară. Sunt destul de puțini oameni (în afară de noi, fotografii sau cei care cochetează cu fotografia) care apreciază acest gen de fotografie, în rest foarte puțini. Cultura multor oameni nu este înclinată spre așa ceva. Dacă mult mai mulți oameni ar aprecia acest gen de fotografie atunci,poate și,fotografii ar fi mult mai apreciați și ar putea dezvolta câteva proiecte interesante care ar putea atrage după sine multe alte lucruri.

Ai colindat multe locuri, în special munți, în căutarea acelor cadre. Cum se prezintă fauna alpină din România, mai ales în contextul acesta în care se tot discută despre specii pe cale de dispariție, specii rare?

S: Hmm… aici este destul de discutabil și nu țin partea nimănui. Unii spun că, anumite efective de X sau Y sunt pe cale de dispariție, dar adevărul este undeva la mijloc. Există foarte multe interese la mijloc, pe de-o parte interesele vânătorilor, iar pe cealaltă parte interesele ONG-urilor.Într-adevar, numărul exemplarelor de râs din România a cam scăzut într-o vreme, dar acum în momentul de față, numărul de exemplare se pare că a mai crescut, dar nu foarte mult. Este foarte dificil să faci un recensământ la o astfel de specie precum râsul pentru că este un animal foarte greu de văzut, iar dacă este văzut, este văzut în mod accidental, iar din câte știu eu, în România nu există o metodă cât de cât exactă pentru a determina un anumit număr de animale.

Deocamdată România,din punct de vedere al biodiversității,stă foarte bine. Cum multe țări din Comunitatea Europeană nu maiau anumite animale, România la acest capitol încă este printre locurile de sus și are ce arăta, însă trebuie să fim foarte atenți pe viitor pentru că această faună să nu aibă de suferit. Înaintăm pe zi ce trece în zonele mai retrase din munți, construim fel și fel de lucruri tot mai mult în zonele unde nu ar trebui să facem așa ceva, iar asta, în timp, va avea anumite repercusiuni. Efectele lor nu se văd acum, însă se vor vedea peste ani și atunci s-ar putea să fie prea târziu. Trebuie să ne gândim foarte atent la viitor și să fim mult mai responsabili cu ce lăsăm în urmă noastră, pentru că nimeni nu trăiește veșnic și avem obligația să lăsăm o moștenire bogată generațiilor viitoare, adică copiilor noștri. Chiar dacă pe mulți dintre noi nu prea îi interesează acest lucru, trebuie să ținem seama că pe copiii noștri s-ar putea să îi intereseze. Dacă am fi mult mai responsabili cu noi înșine, am avea numai de câștigat.

Natura și sălbăticia, în genere, sunt schimbătoare. Ai vreo experiență de întâlnire cu neașteptatul, care să îți fi adus cadre aparte?

S: Pot să spun că am avut mai demult o întâlnire mai serioasă cu o doamnă, o mamă foarte grijulie cu puiii ei – micuții ursuleți. Aceasta este poveste ei, poveste pe care am scris-o și am publicat-o și pe blogul meu (deocamdată, blogul este în reconstrucție și va fi din nou online când într-o lună). Îmi aduc aminte și acum emoțiile pe care le-am avut când am văzut prin binoclu, această ursoaică cu pui. De fapt, prima dată am văzut urmele, niște urme mici mergând haotic prin pădure de parcă ursuleții băuseră ceva cu niște grade și mergeau din gard în gard, apoi undeva, la câțiva metri de ele, alte urme. De data asta erau niște urme mari și atunci mi-am cam spus „ups”, dar mi-am adus aminte de spusele pădurarului: „vezi că acolo, pe lângă cărăruia aia pe unde o să cobori tu, o să vezi multe urme, iar în poiana asta o să vezi o ursoaică cu pui”. Acum urmele le-am văzut. Mi-am lăsat rucsacul care era destul de greu ceva mai sus luându-mi cu mine aparatul și teleobiectivul de 500 mm plus un extender de 1,4 pe care îl folosesc doar în situații extreme.

Tot uitându-mă și ascultând zgomotele pădurii, am auzit, la un moment dat, niște hârâieli, mârâituri și tot felul de alte zgomote din acest registru. Atunci mi-am spus, e acolo jos în poiană. Am început să cobor puțin, apoi să urc pe o mică curbă de nivel ca să încerc să mă apropii cât de mult pot de poiană, cu pași mici, în „umbra” molizilor și în cea mai mare liniște. Mi-am pregătit aparatul și teleobiectivul de 500/4 L IS și așa încet, preț de aproape o oră, m-am apropiat încet de acea poiană. Zgomotele se tot auzeau din ce în ce mai bine. Tot urcând ușor am zărit prima dată printre molizii groși puiii: erau doi ursuleți care se alergau de colo colo și nu stăteau o clipă. Eram undeva la puținpeste 100 metri de ei, îi puteam zări destul de greu, dar i-am văzut cum alergau de colo colo. Am mai făcut ceva metri și am început să-i văd mai bine, și pe ei, dar și pe ursoaică. Atunci am mai stat ceva timpși am început să mă apropii și mai mult până când am ajuns undeva aproape de marginea poienii. Atunci am decis să stau și să aștept să văd ce face, să mă întreb dacă m-a simțit, căci da semne de neliniște. Totuși, era destul de liniștită și mă bucurăm că nu m-a simțit, eu fiind la adăpostul pădurii într-o zonă mai întunecată, după niște molizi groși. Ea stătea spre mijlocul acelei poieni din pădure în plină zi urmărindu-și cei doi pui pe care îi avea. Am putut să stau destul de liniștit să o observ, iar în tot acel timp, am tras și câteva poze. După puțin timp, am mai făcut câțiva pași și se părea că norocul meu se cam termina, pentru că am simțit cum s-a schimbat vântul… a venit o pală de vânt dinspre pădure spre poiana. Și aici s-a terminat. După câteva secunde am văzut cum și-a ciulit urechile și s-a ridicat brusc de unde era adulmecând aerul și tot căutând cu privirea. În acele momente, mă gândeam că dacă începe să se agite foarte rău și să vină destul de mult spre locul unde eram tre să las totul și să o întind repede repejor, să mă transform în indianul Talpă Iute. Ce-i drept, din câte am învățat și din câte am băgat la cap din spusele multor pădurari, dacă o ursoaică este deranjată sau te simte, dar nu te vede, ea are tendința să înceapă să caute cu privirea, să asculte și să adulmece aerul foarte mult timp. Cât? Până se dumirește ce este. Poate să plece sau poate să rămână. Uneori se poate liniști după câteva minute, sau nu, însă dacă te vede atunci devine agitată, se zbârlește toată și pufnește, iar în cazul de față, exact așa s-a întâmplat. Mi-a simțit prezența și a tot continuat să adulmece aerul și, la un moment dat, m-a localizat și văzut, pentru că se uita fix pe direcția mea, iar eu mă uităm prin teleobiectiv la ea fiind ieșit ușor de după un molid. În momentul când m-a localizat și văzut, am putut să văd cum se schimbă, cum i se zbârlește blana pe spate de se făcu ca o coadă de pisică, cum și-a fixat privirea pe mine și atât. Puiii stăteau cuminți în spatele ei și nu mai făceau nici o mișcare. Mă așteptăm să plece, dar nu a plecat. Atunci, îmi spuneam eu îmi mintea mea, Silviule tai-o mai la vale că dacă vine e rău, însă mă bazăm pe un singur lucru și acela învățat de prin alte părți, auzit și văzut cu ochi mei în teren, și anume, ursoaica nu își lasă puii, și mă bazăm pe asta și îi urmăream foarte atent mișcările. Și am stat așa, cred că, peste o jumătate de oră, timp în care ea mă privea atent, aruncându-și din când în când privirea spre pui și undeva spre marginea cealaltă a poienii. Probabil că, de acolo venise și cam dădea semne că voia să plece, dar nu era hotărâtă pentru că, cred eu, nu am reprezentat nici un pericol pentru ea, ci doar o deranjasem din locul ei de liniște. La un moment dat, mi-am propus să mă așez jos și să stau mai pe vine uitându-mă foarte atent la reacțiile ursoaicei, să mă las pe vine și să văd ce face. Și așa am și făcut, iar ea arămas acolo și mă privea fix. Și atât. Și am mai stat așa destul de mult încât puii au început să se cam hârjonescă ușor în spatele ei. Ea se tot uita când la pui când la mine, când la pui când la mine. În momentul în care m-am așezat jos, eram oarecum mult mai vizibil pentru ea pentru că ieșisem de tot de după molidul de unde eram și mai făcusem juma de pas în față. Vedeam ursoaica și puiii foarte bine, la un moment dat am văzut-o că s-a mai liniștit și, sincer, nu mă așteptăm la asta.

S-a dus câțiva metri mai în spate și s-a așezat pe o movilă acoperită cu zăpadă lângă un brad și a rămas acolo, iar puiii au început să se joace mai cu foc din nou. Pur și simplu, stăteam și nu îmi venea să cred că se liniștise oarecum. Din când în când, mai îndrepta privirea spre mine, mai ridica capul uitându-se prin poiana și apoi din nou spre mine. Și așa am mai reușit să fac câteva poze ei și puilor. Distanța dintre mine și ea nu era mai mare de 80 metri. La un moment dat s-a ridicat de acolo și s-a așezat într-o mică adâncitură din zăpadă încât eu nu prea o mai vedeam foarte bine. Vedeam mai puțin de un sfert din ea. Imediat s-au dus și puiii și nu știam ce poate face acolo. M-am ridicat foarte încet și am mai mers câțiva metri când, deodată, și-a ridicat capul uitându-se spre mine și adulmecând din nou aerul. În acel moment am știut că aceia au fost ultimei mei pași înspre ea. De acolo, așa cum am putut, am reușit să trag câteva poze în timp ce își alăpta puiii. Pentru mine unul ca ființă a fost ceva ce nu credeam că o să am ocazia să văd vreodată. Poate unii or să spună că nu se vede bine, că nu se văd bine puiii sau mai mult, că de ce nu m-am mișcat mai mult. Nu m-am mișcat mai mult pentru că am înțeles că uneori este bine să lași animalul în pace. Chiar dacă te acceptă, te acceptă până la un punct în care el se simte în siguranță cu tine acolo și nu este bine să treci peste acel punct. Și niciodată nu am deranjat un animal sălbatic de dragul unei imagini. Am mai făcut câteva poze și m-am retras liniștit înspre marginea pădurii, lăsând-o acolo cu puiii până când nu am mai văzut-o deloc din cauza terenului.

Împărtășește cu noi una dintre fotografiile tale preferate și spune-ne și care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

S: Una dintre fotografiile mele preferate… E cam greu să mă decid asupra uneia. Totuși, voi alege una și cred că aceasta ar fi cea descrisă la întrebarea anterioară. Oricum, altfel, nu m-aș putea decide doar la o singură fotografie, deoarece aproape fiecare cadru realizat până acum are o povestea a ei.

Ce specii de animale și păsări sălbatice pe care nu le-ai fotografiat până acum ți-ar plăcea să le capturezi în cadrele tale?

S: Nu pot să spun că am o preferință anume pentru păsări, însă, în general fotografiez și cea mai mică pasăre dacă este într-o lumină bună sau este într-un cadru frumos care o pune în evidență mai bine. Revenind însă la întrebare, desigur că aș dori să fotografiez bufnița, șacalul, speciile de strigiforme de la noi, dar și alte necuvântătoare. O viitoare specie pe care aș dori să o surprind și pe care o urmăresc destul de mult este lupul, iar mai nou, acesteia i s-a alăturat și bufnița. Știu că este un vis, mai ales fotografierea lupului, dar este un vis pentru care dacă mă voi strădui mult, adică voi umbla mult, într-un final se va concretiza în câteva imagini. Fotografierea lupului este destul de grea, deoarece acesta este un animal foarte inteligent și, în același timp, foarte precaut.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

S: Lăsați pentru câteva zile confortul de acasă și bucurați-vă de natură, stați în natură, fiți responsabili, mergeți și descoperiți natura, sălbăticia din natură pentru că niciodată nu se știe ce poate sta sau trece pe lângă voi.

Iar pentru fotografi, lăsați natura așa cum ați găsit-o, nu încercați să îi furați animalului sălbatic sălbăticia, doar împrumutați-o.

© text: Andreea Popescu, Silviu Matei

© foto: Silviu Matei

Printre nori, în Rodnei (comunicat de presă)

Iubitori ai alergării montane, adunați-vă forțele! Ne întâlnim în 21 iulie să parcurgem împreună o parte din Carpații Orientali, Masivul Rodnei.
Despre Rodnei s-au spus deja atâtea lucruri frumoase încât nu găsim niciun motiv să nu-l vizitați anul acesta. Cu o suprafață de peste 46.000 de hectare, Parcul Național Munții Rodnei este cea mai întinsă arie protejată din nordul Carpaților Orientali, datorită numărului mare de specii de floră, faună și relicte glaciare. Turiștii care aleg să viziteze acest parc o fac nu doar pentru natură, ci și pentru relaxare și recreere, cure balneare și ecologie.

Descoperiți frumusețea unică a Maramureșului, înscriindu-vă la competiția Rodnei Sky Race: competiția outdoor cu puternic caracter montan, organizată în țara rhododendronilor și a caprelor negre, combină traseele neamenajate şi neprotejate, drumurile publice şi forestiere, potecile marcate şi nemarcate, pantele cu înclinare mare şi zonele accidentate în așa fel încât să redea adevărata față și valoare a zonei.

Competiția se desfășoară pe 3 trasee, pregătite pentru alergători tineri sau mai puțin tineri, rapizi sau lenți, avansați sau începători, cu scopul de a oferi un weekend activ pentru toți membrii familiilor care practică sporturi montane.

Traseul Puzdrelor are 25 de km lungime, cu diferență de nivel de 2100 m. Pornește din stațiunea Borșa Complex (aflată la 850 m altitudine, de la baza pârtiei de schi), traversează stațiunea, apoi urcă la 2180 m și are kilometri buni, în care nu coboară sub 2000 m. Este potrivit acelor concurenți care au deja experiență în alergare montană și sunt bine antrenați, deoarece timpul limită până la primul punct de hidratare este de 2 ore de la start.

Traseul Galațului are 16 km lungime și 1250 m diferență de nivel. Urcă aproape de 2000 m dar este mai puțin dur. Se adresează celor care nu au încă curajul și puterea de a alerga printre nori. Bariera de timp impusă este de 3 ore de la start în primul punct de hidratare.

Traseul Cascadei Cailor are 7 km lungime și diferență de nivel de 600 m. Pe acest traseu nu există dificultăți și barieră de timp, de aceea oricine, chiar și întreaga familie își poate încerca puterea.

Înscrierile la concurs au început la 12 februarie și rămân deschise până la 9 iulie, pe site-ul http://rupicapra.eu/rodneiskyrace/inscriere/ . Taxele de concurs diferă în funcție de traseu și sunt unice pe toată perioada de înscriere: Traseul Puzdrelor: 100 ron, Traseul Galațului: 75 ron, Traseul Cailor: 50 ron.

Detalii despre locație, concurs, trasee: http://rupicapra.eu/rodneiskyrace.

Competiția Rodnei Sky Race face parte din asocierea competițiilor de alergare montană din România, „Circuitul Carpaților”.

Foto: Radu Bulubașa

Fotogeografica 2018: Ediție dedicată Centenarului Marii Uniri (comunicat de presă)

Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti vă invită să participaţi la ediţia a XXII-a a Salonului Naţional de Fotografie „Fotogeografica”.Înscrierile se pot efectua în perioada 1 – 31 martie 2018, on-line prin intermediul aderesei de e-mail paulbordas@yahoo.com, cu lucrări în cele trei secţiuni ale concursului: patrimoniu cultural, peisaj natural şi/sau wildlife.Pot participa la concurs fotografi cu vârste de până la 35 ani. Jurizarea lucrărilor se realizeaza între 1 –10 aprilie 2018, iar anunţarea rezultatelor se va face în data de 9 mai 2018 cu ocazia vernisajului Salonului Fotogeografica, ce va avea loc la Teatrul Național “I.L. Caragiale” București.

Expoziţia cu cele mai valoroase lucrări va putea fi vizionată în perioada 9 – 25 mai 2018.

Concomitent vor avea loc o serie de evenimente complementare cu teme din domeniul ştiinţei, culturii sau sportului, ateliere foto și activități de conștientizare publică.

Componența juriului pe cele trei categorii este următoarea:

  • secțiunea patrimoniu cultural, Alex Axon, Alin Popescu, Cătălin Gruia;
  • secțiunea peisaj natural, Petrişor Iordan, Dan Dinu, Cosmin Ionescu;
  • secțiunea wildlife, Silviu Matei, Doru Panaitescu, Cristian Lascu.

Se vor acorda câte trei premii pentru fiecare dintre cele trei secţiuni. Ele constau în programe şi tabere tematice (Romania Student Tour), workshop-uri în arii protejate.

Acţiunea se deruleaza sub egida Ministerului Tineretului şi Sportului, partenerii tradiţionali ai proiectului sunt: Teatrul Național „I.L. Caragiale” București, National Geographic Romania, UNESCO Pro Natura, Zitec, Facultatea de Geografie Universitatea București şi Clubul Studenţesc de Artă Fotografică

Fotogeografica este cea mai importantă manifestare la nivel naţional din domeniul concursurilor de fotografie pentru tineret, având ca tematică promovarea valorilor naturii, a culturii şi tradiţiilor româneşti.

Fotogeografica s-a remarcat ca un proiect cultural-educativ și are la activ un palmares impresionant. În cadrul acestei amplei manifestari sunt prezentate, într-o viziune aparte, valorile culturale, reperele istorice şi naturale ale României. Participanţii, tineri cu diverse pregătiri, precum cele din domeniile ştiinţelor naturii şi tehnice, istorie, jurnalism şi nu numai, pasionaţi de artă fotografică, descoperă şi construiesc împreună o invitaţie pentru călătorie şi cunoaştere, un mesaj pentru păstrarea şi conservarea acestui tezaur naţional.

Mai multe informaţii pe www.fotogeografica.ro

Ștefan Chirobocea: ”Fotografia de natură se rezumă la aceste cuvinte: descoperire, relaxare şi bucurie.”

Ștefan Chirobocea vede fotografia ca pe o descoperire, deoarece natura îl surprinde mereu prin diversitatea ei, relaxare deoarece aerul curat pe care îl respiră îi dă o stare de liniste, bucurie datorită frumuseţii naturii și a faptului că prin fotografie o poate împărtaşi şi altor oameni.

Poţi să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, şi background-ul pe care îl ai şi cum ai ajuns să te îndrepţi către fotografie?

Ș: În primul rând vă salut şi vă mulţumesc pentru invitaţia de a vă acorda un interviu. Am absolvit Seminarul Teologic Ortodox Bucureşti si Facultatea de Teogie Ortodoxă din Bucureşti. În prezent sunt cântăreţ bisericesc. Locuiesc de mic copil în localitatea Măgurele Prahova, localitate ce află într-o zonă de deal din Subcarpaţii Curburii. Astfel, am putut avea de mic şansa de a mă bucura mai des de ieşiri în natură. Îmi amintesc cum ne strângeam mai mulţi copii, mai ales în vacanţe, şi urcam pe dealul din localitate să ne plimbăm, să ne jucăm diverse jocuri, iar iarna să ne dăm cu sania.

Locuind aproape de Munţii Ciucaş, îmi amintesc cu drag cum împreună cu părinţii mei şi cu unele rude de-ale noastre făceam diverse trasee montane pentru a ne bucura de frumuseţea naturii şi de aer curat. În 2006 mi-am cumpărat primul aparat digital de fotografiat cu scopul de a face poze la mânăstiri în pelerinajele în care mergeam si de a surprinde peisajele din locurile pe care le vizitam. Apoi am descoperit anumite site-uri de fotografie unde puteam posta pozele făcute, fapt care m-a ajutat să trec uşor, uşor spre latura mai artistică a fotografiei.

Accentul tău fotografic cade, cu precădere, pe momentele și elementele din natură. Ce înseamnă pentru tine fotografia de natură?

Ș: Pentru mine fotografia de natură se rezumă la aceste cuvinte: descoperire, relaxare şi bucurie. Descoperire pentru că natura mă surprinde mereu prin diversitatea ei, relaxare deoarece aerul curat pe care îl respir îmi dă o stare de liniste, bucurie datorită frumuseţii naturii și a faptului că prin fotografie o pot împărtaşi şi altor oameni.

Pentru că fotografia de peisaj e principala ta înclinația, care anume sunt, de obicei, inspirațiile tale în ceea ce privește surprinderea anumitor cadre?

Ș: Mă inspiră scenele din natură pe care le pot surprinde într-o geometrie aparte, jocul de culori, luminile şi umbrele prin care pot să captez atmosfera specială. De asemenea, momentele cu ceaţă mă ajută să elimin elementele care aglomerează fotografia, putând astfel să pun accent mai bine pe subiect.

Natura ni se descoperă mereu și parcă de fiecare dată, chiar dacă mergem în același loc, ea ni se arată altfel față de data trecută. Care sunt momentele zilei, precum și stările naturii, să le numesc așa, pe care îți place să le surpinzi în cadre?

Ș: Când am ocazia, prefer să fotografiez de la răsaritul soarelui până la o oră, două după, deoarece în acest moment al zilei lumina e mai blândă şi poate și pentru că pot avea parte mai des de ceaţă sau de fenomene ale naturii specifice dimineţii precum brumă sau chiciură. Tot datorită luminii mai blânde, caut să fotografiez cu o oră, două înainte de apusul soarelui. Totuşi, nu fac din aceste momente ale zilei nişte reguli absolute după care să ies la fotografiat. Se întâmplă să obţin cadre bune şi în restul zilei, mai ales toamna, iarna şi primăvara, în zile parţial însorite în care poţi avea parte de un spectacol al luminii deosebit. De asemenea, mai fotografiez în timpul zilei atunci când pe cer este un spectacol de nori albi pufoşi, nori care se formează îndeosebi în lunile mai și iunie. Totodată, îmi place să surprind cerul plin de nori de nuanțe dramatice de gri închis în contrast cu lanurile de rapiţă sau floarea soarelui.

În luna noiembrie, precum şi în lunile de iarnă, când ceaţa se formează destul de des, pe parcusul zilei merg şi fotografiez pădurile fie de la depărtare, încercând să creez un mozaic de culori sau să pun accent pe anumite texturi ale pădurii, fie din interiorul acestora, cautând să găsesc o armonie între trunchiurile copacilor sau să pun în evidenţă trunchiuri cu forme mai speciale.

Aproape orice fotograf sau pasionat de fotografie are o fotografie preferată a sa, cu o poveste în spate. A ta care este?

Ș: În iarna anului 2015, într-o zi cu ceaţă, m-am dus în pădurea din apropierea comunei unde locuiesc pentru a fotografia prin pădure. După ce am pozat prin pădure m-am pregatit să plec, deoarece trebuia să ajung neapărat undeva la o oră fixă. Ajungând la marginea pădurii mă uit în spate şi ce văd, o caprioară, la o distanţă destul de mare, ce alerga foarte repede spre pădure. Am avut timp doar să îmi fac încadrarea la focala maximă pe care o aveam la dispoziţie, respectiv 300 mm pe aparat cu factor de crop, şi să fac două fotografii.

Din fericire, în a doua fotografie am surprins foarte bine unul dintre salturile ei spre inima pădurii. Menţionez că, atunci când am dus focala la 300 de mm mi-a părut rău pe moment că nu am o focală care să îmi apropie mai mult. Se pare, totuşi, că acest lucru a fost în favoarea mea, deoarece m-a obligat să caut repede o încadrare la focala ce o aveam la dispoziţie. Mă bucur că am reuşit o încadrare bună, în stil minimalist, în care este redată bine legătura dintre căprioară și atmosfera pădurii.

Dintre fotografii de natură, atât de pe plan național, cât și de pe plan internațional, ai unul sau mai mulți care să te inspire în fotografie?

Ș: Da, în special fotografi români, dintre care o să amintesc pe Dan Dinu, Laurențiu Pavel, Zsolt Andras Szabo, Şerban Sîmbotelecan, Dorin Bofan, Păun Sergiu Adrian, Cosmin Ionescu. Le urmăresc de mult timp activitatea fotografică şi cred că, în mod conştient sau în inconștient, fotografiile lor mă inspiră. La nivel internaţional mă impresionează originalitatea fotografiilor lui Guy Tal.

Ne-am cunoscut pe cărările Coziei, un loc aparte, care va oferi mereu câte ceva de explorat, un loc care ție ți-a devenit foarte drag. Prin ce alte locuri te-ai reîntoarce cu drag să fotografiezi și să te bucuri de frumusețea pe care oferă și ce anume le face atât de speciale?

Ș: Da, aşa este, Masivul Cozia m-a impresionat prin frumuseţea Văii Oltului, prin fauna diversificată şi liniştea locului. Mă reîntorc cu drag în pădurile din aproprierea localității mele, deoarece cu cât cunoşti un loc mai bine, cu atât mai mult poţi surprinde cadre mai profunde, în Munţii Ciucaş ai căror stânci mă impresionează de fiecare dată, în Delta Dunării care m-a cucerit cu atmosfera de poveste de la răsăritul soarelui.

Care e acel loc în care ai vrea să ajungi pentru a surprinde natura în toată splendoarea ei?

Ș: Acel loc este Parcul Naţional Retezat. Din fotografiile pe care le-am văzut din Munţii Retezat cred că o să am acelaşi sentiment – de a simți că sunt pe un alt tărâm, sentiment pe care l-am simțit și prima dată când am fost în Delta Dunării, şi in acest loc deosebit din România.

Un mesaj pentru cititorii ”Drumeți și drumeții”.

Ș: La Teologie am învăţat despre cunoaşterea pe calea naturală a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin intermediul naturii şi a fenomenelor ce se petrec în ea, acestea avându-şi ultimă cauză în lucrarea creatoare a Lui Dumnezeu și, astfel, putând să-I atribuim însuşiri precum: înţelepciune, atotputernicie. De aceia, când ne bucurăm de frumuseţea naturii ar trebui să cugetăm şi la cuvintele: “Minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”.


Vă invităm să urmăriți pagina de Facebook a lui Ștefan, pentru a putea vedea fotografiile pe care le realizează.

© text: Andreea Popescu, Ștefan Chirobocea

© foto: Ștefan Chirobocea

Doru Șpac: ”Este fascinant cât efort depun părinții în încercarea de a te ademeni cât mai departe de pui.”

Ne-am bucurat atunci când Doru Șpac a spus ”da” provocării noastre de a ne răspunde câtorva întrebări legate de pasiunea sa, fotografia. Surprinde mult păsările, iar această dinamică și neprevăzut, după cum chiar el spune, l-au determinat să se înscrie în Societate Ornitologică Română.

Înainte de a porni la drum, spune-ne câteva cuvinte despre tine și povestește-ne cum și când a început pasiunea ta pentru fotografie, cu precădere pentru viața sălbatică.

D: Sunt un om simplu, îmi plac numerele, situaţiile complicate, lucrez în IT şi asta îmi ocupă prea mult timp. Am multă răbdare, dar pot fi şi din cale-afară de nerăbdator şi am un chef de ducă permanent. Optimist incurabil, cu zâmbetul pe buze şi o glumă în desagă aş pleca oricând, vorba cântecului în “Polonia, Japonia, Burundi… oriundi!”

Totul a început cu pozatul în neştire în toate locurile în care am ajuns, declanşam mai repede decât rafala unui aparat de top. Am avut un şoc când “săpuniera” mea nu scotea nimic din poziția în care un nene cu un Canon obținea imagini “crystal clear”. Am comandat rapid un DSLR entry level cu 2 obiective de kit și cu același avânt am reînceput să declanșez, încercând în același timp tot felul de setări.

Însă, ceva s-a declanșat în mine iremediabil la o prezentare de portofoliu de la sediul F64 unde i-am vazut pe Dorin Bofan, Zoltan Gergely Nagy și, a doua zi, Doru Panaitescu – toți cu niște cadre bestiale, ca-n reviste. La finalul prezentării, mi-am făcut curaj și m-am înscris în prima mea tură foto: Norvegia, cu Dorin. O săptămână extraordinară, în care am învățat de la Dorin multe din tainele fotografiei. Întâlnirea cu pufinii a fost de-a dreptul incredibilă și a venit la pachet cu al doilea șoc: camera mea se mișca mult mai încet decât bestiile alea drăgălașe și nici focala de 300 a unui obiectiv de kit nu mă ajuta prea mult.

Fotografia are o însemnătate aparte pentru fiecare persoană în parte. Ce înseamnă aceasta pentru tine și de ce ai ales să mergi pe acest segment de fotografie?

D: Pentru mine, fotografia înseamnă ocazia de a cunoaște oameni extraordinari, de a ajunge în locuri de poveste, de a învăța și de a experimenta ceva nou, de a te bucura de frumos.

Am încercat fotografia de natură și mi-a plăcut mult, deși e grea și te solicită. Dar m-am simțit norocos să fiu în câteva ocazii în preajma lui Dorin Bofan și a lui Cosmin Ionescu.

Să luăm de exemplu Islanda, un tărâm parcă rupt din altă lume, cu lagune glaciare și aurore boreale, cu plaje negre și câmpuri de lavă acoperite cu mușchi, cu o climă incredibilă, în decurs de 2 ore am avut soare, ploaie, ninsoare, vânt, câte una pe rând sau 2-3 deodată. Ce sa faci? Să râzi? Să plângi? S-o iei razna? Sau să prinzi un fulmar în zbor în dreptul cascadei Skogafoss? Dar ce ziceți de o găinușă polară sau de cel mai sociabil sturz?

Sau Elveția unde am început o zi superbă cu Matterhorn-ul oglindit în lacul Stellisee, unde am ajuns la cea mai mare altitudine de până acum, Varful Oberrothorn (3.414 m), unde am surprins o elegantă stăncuță alpină și o rază de lumină îmbrățișând o libelulă?

Să vă mai povestesc de România, de Retezat, unde am văzut niște flori gingașe în roua dimineții, o marmotă în primii stropi de ploaie (vorba cântecului, “Hei, ce ploaie și ce vânt” – numai ca mie mi-a ajuns până-n… și am fugit până la cort cum nu cred c-am mai fugit în viața mea), de Ceahlău și prima întâlnire cu capra neagră?

Am încercat fotografia de portret și nud în natură și am învățat multe de la Eduard Guțescu. O experiență faină, două modele superbe, Andreea și Kati, zile pline de fotografie. Încă nu am reușit să le urc pe site, dar lucrez la acest aspect. Mi-a plăcut, e altceva, greu în alt fel. Dar cine ardea de nerăbdare să prindă în focus și celelalte frumuseți din zonă? Sticletele, mărăcinarul negru, pietrarul negru, presura cu cap negru, toate au vrut să apară în pictorial! Întreb doar…

Am încercat fotografia de wildlife și aici am descoperit cea mai mare bucurie, alături de Cristian Mihai, Alexandra Ion și Iliuță Goean. E grea, e dinamică, e plină de neprevăzut și m-a prins cu totul. Iar mai nou, m-am înscris în Societatea Ornitologică Română și abia aștept să ies cu ei pe teren.

Am ales să fotografiez păsările deoarece pentru mine reprezintă un univers fascinant, de forme, mărimi, culori și sunete, fără să mai amintesc de sentimentul de libertate și de frumusețea zborului, iar bucuria de a fotografia și de a împșrtăși cu ceilalți aceste minuni e greu de descris în cuvinte. Cum să nu rămâi mut de uimire în fața unui ghemotoc de pene de câțiva centimetri (de greutate n-are rost să pomenesc) ce cântă de răsuna totul în jur? Cum să mai respiri când ești în preajma unei acvile de munte? Cum?

Nu e tocmai uşor să surprinzi păsări în cadre – am observat că acestea ar fi “specialitatea” ta. Spune-ne cum decurg momentele de cum ai ajuns în locurile în care ştii că vei fotografia.

D: Da, ai dreptate, nu e deloc ușor, tocmai de aceea mi-am făcut un nou prieten, un Canon 7dmk2 cu Sigma 150-600mm C împreună cu care lupt pentru fiecare secundă în care am în focus un subiect.

Partea frumoasă, cel puțin pentru mine – un nou venit în branșă, în legatură cu locurile de fotografiat e că aceste locuri sunt absolut peste tot. Oriunde merg, la munte, la mare, în deltă, în alte țări, păsările mă asteaptă. Am văzut din mașină un pițigoi pe b-dul Magheru în București. Am văzut un mascul de fazan la doi pași de Polivalentă. Am văzut ciocanitoare într-un copac din fața blocului și niciodată n-am stat mai aproape de una. Cât privește modul de desfășurare, aici e altă poveste…

Prima pasăre mică, galbenă, cu negru pe cap (abia mai târziu am aflat că e codobatura galbenă și că erau din două subspecii) am văzut-o la un drum spre Iași. Intrasem pe un drum agricol, rapiță pe de o parte, grâu de un verde incredibil de cealaltă parte, așa că am lăsat mașina-n drum, cu portiera larg deschisă, cu pasagerii care m-au privit putin nedumeriți cum o zbughesc din mașină cu aparatul după mine. Am alergat după ea vreo 10-15 minute, dar am avut primele cadre frumoase. Iar până azi, ai mei s-au obisnuit (sper) cu noul meu hobby și ce presupune el.

Iarnă, viscol, -17 grade, în zona Șirnea. Canon 760D abia se miscă, la focalizare începe să scârțâie, bateria mai mai să moară, rafala = 1 și gata (cel mai greu a fost să-mi bag degetele în mănușă) am prins un cocoșar la masă. (de abia după această experiență am trecut la 7D).

Ziua 2 în Delta Dunării, la pândă la pescărașul albastru. 7 ore la pândă în cort. Am avut timp să-mi revăd toată viața. De mai multe ori. A venit de 5-6 ori, timp total maxim 30 secunde. Glonț, nu altceva. Dar am avut ocazia să prind în focus, printre altele, ciocănitoarea neagră, cea mai mare specie de ciocănitoare din Europa și o egretă cu freza-n vânt. Cât despre pescărel, norocul a fost în prima zi, când a fost mult, mult mai cooperant… și ocupat să cucerească o domnișoara superbă.

Câteva ore în mașină împreună cu Cristian Mihai, pe malul lacului Techirghiol, mi-au adus în focus cam 18 specii diferite. Mai multe decât am văzut în primii 40 de ani de viață. Fluierar de mlaștină, bătăuș, fugaci mic, notatiță… nu mai continui, că m-am turat, și stăm toata ziua la povești…

Înclin să cred că momentele decurg cum vor ele, eu doar sunt prezent acolo, atent la orice mișcare, la orice foșnet, la orice ciripit/cârâit/tril/etc.

Pe site-ul tău, ai documentat locurile prin care umbli de obicei pentru a-ți surprinde “subiecţii”. Povestește-ne puțin despre experiența ta din Delta Dunării și surprinderea codalbului (Haliaeetus albicilla), una dintre speciile destul de rar întâlnite în România.

D: Într-adevăr, pe www.doruspac.com încerc să documentez puțin, cât să nu plictisesc cititorii, atât locurile, cât și speciile surprinse. Ocazie cu care mai învăț și eu câte ceva. Și vreau să le multumesc celor de la SOR pentru site-ul plin de informații utile și nu în ultimul rând, pentru galeria de imagini.

Delta Dunării a fost o experienta extatică, cu o densitate mare de evenimente, condensate în doar 3 zile. O încântare pentru trup (n-am știut ca peștele poate fi gătit în atâtea feluri delicioase) și suflet. Ce peisaje, ce culori, ce lumină, ce ceață deasă am găsit acolo… Am fost pe apă înainte de prima raza de soare și ne-am întors, evident, după ultima. Totul pus impecabil la cale de către Iliuță Goean de la www.descoperadeltadunarii.ro.

Cea mai așteptată întâlnire pentru mine a fost cea cu pescărașul albastru. O apariție impresionantă deși atinge maxim 19,5 centimetri și nu trece de 45 de grame. O pată de culoare ce vine fulgerător și pleacă până ai clipit din ochi. Dacă esti norocos, îl prinzi câteva momente aranjându-și penajul. Totuși, nu-ți forța norocul și declansează cât poți de repede.

Am găsit apoi sute de pelicani, în lumină de dimineață, de apus, în contra lumină, în ceață. Am surprins în ceață un pelican creț în zbor. N-am crezut că voi reuși focalizarea. Ce forfotă când întâlnesc un banc de pești și cum încearcă să-i șterpelească de la cormoranii de lângă ei. Stârci de toate dimensiunile și culorile, lopătari timizi, egrete elegante, chire, chirighițe și corcodei, pe toate le-am văzut cu această ocazie.

Ca și cum toate acestea n-ar fi fost suficiente, surpriza a venit în ultima dimineață. Îl mai văzusem de vreo 2 ori peste zi, dar în zbor, în contra lumină și la distanțe consiberabile. Acum, era într-o poziție favorabilă, și am reușit să declanșez din mers; viteza bărcii a fost o problemă destul de mare pe de o parte pentru că echilibrul nu poate fi decât precar dar și o soluție în sensul diminuării distanței față de subiect. Pentru că subiectul, regele Deltei, nu prea vrea să stea la fotografiat.

Codalbul, căci despre el este vorba, la cei 75-90 cm și o greutate intre 4000-5500g, e o apariție impunătoare, ce te ia imediat în vizor, iar din priviri îți spune clar cine e șeful. Dacă pricepi rapid, ai timp să declanșezi și apoi să te bucuri de o asemenea întâlnire. Iar cand tu observi pe ecranul aparatului ghearele pregătite să prindă prada, ciocul putenic gata să lovească și privirea rece ca oțelul, el e deja departe…

Comportamentul animalelor poate fi, adeseori, o lecție pentru oameni. Din ce ai putut observa până acum, povestește-ne ce astfel de comportamente din viața sălbatică ți-au atras atenția.

D: Este fascinant cât efort depun părinții în încercarea de a te ademeni cât mai departe de pui, fac gălăgie ca să-ți distragă atenția, vin către tine, când amenințător, când simulând ca sunt loviți, doar doar te duci după ei…

Îmi place să observ și cum folosesc mediul înconjurător pentru a se camufla; evident, mă și enervează grozav când dispar în peisaj și nu mai reușesc să-i găsesc. Pot să stea nemișcați minute în șir parcă pentru a demonstra cât de eficienți sunt. În astfel de cazuri, trebuie să pui la bătaie multă răbdare și mai ales atenție, pentru a surprinde cea mai mica mișcare.

Împărtăşeşte cu noi una dintre fotografiile tale mai aparte şi spune-ne şi care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

D: Una din cele mai grele sarcini. Pentru că îmi plac foarte mult păsările de pradă și am reușit până acum să prind câteva în focus. Greu de ales între acvila de munte, acvila mică, codalb, vânturel de seară, vânturel roșu, șorecar comun și ciuf de pădure. Sper ca în zilele urmatoare să reușesc să urc una câte una toate poveștile pe site. Și totuși, cred că mă voi opri la ciuful de padure.

Povestea începe cu mai bine de 10 ani în urmă, când la o ieșire cu mașina spre comuna Berceni, am trecut peste “ceva” și cum nu ne-am pus de acord cu ce ar putea fi acel “ceva” ne-am întors să verificăm. Surpriza a fost maximă pentru că s-a dovedit a fi un pui de ciuf de pădure (informație aflată de fapt la vreo 2 săptămâni după), probabil căzut din cuib. Arăta destul de fioros, cu toate penele și puful stând în poziție perpendicular pe corp și cu aripile desfăcute la maxim, pocnind amenințător din cioc. Am văzut că nu poate zbura și cum nu voiam să-l lăsăm la voia întâmplării, l-am luat acasă și am încercat să-i găsim un adăpost. Îmi plăceau și înainte păsările din ordinul Strigiformes dar cele câteva zile petrecute împreună (până a ajuns la Grădina Zoologică din Băneasa) au fost incredibile și au fost suficiente pentru a mă cuceri 100%. De atunci însă, n-am mai văzut nimic din familia lor. Așa că îți închipui ce bucurie a fost pe mine când am auzit de ciufii sosiți în Parcul Tineretului și emoția primului moment ochi în ochi.

Cu siguranţă ai câteva specii de păsări pe care ai dori să le suprinzi în cadrele tale. Care ar fi acestea pentru tine şi de ce?

D: Așa, la prima strigare, cred că pot trece pe listă 2 – 3 – 10 specii. Voi începe cu pasărea omătului sau presura de iarnă, pentru că suntem în anotimpul potrivit, și voi continua cu pițigoiul de stuf, pănțărușul, mierla de apă, cocoșul de munte, huhurezul mare, ciuvica, vulturul sur. Apoi vreau să revăd pufinii. Acest “de ce?” pare sa fie întrebarea cea mai grea. Pentru că sunt incredibil de frumoase, pentru că sunt greu de surprins, pentru că sunt în diverse zone din țară și asta înseamnă și mai multă mișcare și aer curat.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeţi şi drumeţii”.

D: Cititorule, dacă ai ajuns cu lectura până aici, ești un tip tenace. Că m-am luat cu vorba și am bătut câmpii-n lung și-n lat. Îți recomand să-ți ridici ochii din gadget-uri, să-ți lași pașii să te ducă departe de zgomotul orașului, să ciulești urechile la sunetele naturii și să începi să te bucuri de toate minunățiile din jur. Vei fi mai bogat, pe zi ce trece…


Pentru mai multe fotografii și povești de-ale lui Doru, vă invităm să îi urmăriți site-ul: doruspac.com.

© text: Andreea Popescu, Doru Șpac

© foto: Doru Șpac

Adrian și Ilinca: ”Peste 170 de km cu 10 000 m urcați în 10 zile și încă o zi în care vremea rea ne-a ținut pe loc.”

Nimic nu-i mai frumos decât să îți împarți dragul de munte cu cel pe care îl iubești, iar Adrian și Ilinca știu asta foarte bine. Pasionați amândoi de turele montane, dar și de petrecutul timpului în natură, în general, anul acesta și-au croit frumos drum prin Mont Blanc, drum despre care ne-au povestit de ne-au făcut să fim și noi acolo, alături de ei, pe creste.

Înainte de a pleca la drum alături de voi, prin Mont Blanc, spuneți-ne cine sunt Adrian(Hogiu) și Ilinca(Alexandrescu) și cum au ajuns să iubească atât de mult natura și muntele?

A: Salut! Sunt Adrian și îmi place să fac mișcare de când mă știu. Muntele l-am descoperit abia în timpul facultății și tare mă bucur. De 7 ani, însă, dedic acestei pasiuni o bună parte din timpul meu liber, fie că înseamnă ture cu bicicleta, fie pe jos. Îmi amintesc cu drag primele ture în munții de acasă, munții Bârgăului și Călimani. Momentan, locuiesc în Cluj-Napoca împreună cu iubita mea, Ilinca, cu care împărtășesc bucuria zilelor petrecute pe munte.

I: Sunt Ilinca, m-am născut în București și am descoperit bucuria de a merge pe munte când eram mică și am mers cu tatăl meu pentru prima dată în Bucegi. La 17 ani am avut din nou ocazia să merg în câteva ture în Bucegi și Ciucaș și abia de-atunci muntele a devenit o parte importantă din viața mea. În 2014 m-am mutat în Cluj-Napoca. Momentan, studiez Medicina și mă bucur în continuare de timpul petrecut pe munte ori de câte ori am ocazia.

Spunea Mihai Jurca: ”Acolo sus, mai aproape de cer, cu norii fugindu-ţi sub picioare, te vei întâlni cu tine și-ţi vei da seama că ești om și stăpân, că ești liber și că poţi să zbori…”. Ce sentimente vă încearcă atunci când sunteți pe munte și ce înseamnă, de fapt, muntele pentru voi?

A: Pentru mine, muntele înseamnă liniște și bucurie. Acolo sus este cu totul și cu totul o altă lume.

I: Pe mine, când merg pe munte, mă încântă sentimentul de libertate, liniștea și faptul împart cu omul drag bucuria de a fi acolo.

Când ne-ați spus că plecați în Mont Blanc, am văzut nerăbdarea din ochii voștri și entuziasmul pentru a se face acea dată și a pleca. De ce ați ales tocmai acești munți?

A & I: Am ales această destinație pentru că ne doream să mergem undeva pe munte în afara țării, iar deoarece mergeam pentru prima dată în Alpi, Tour de Mont Blanc ni s-a părut foarte potrivit pentru a descoperi acești munți. De asemenea, poveștile și fotografiile prietenilor ne-au inspirat să urmăm și noi acest traseu.

Pentru că ați mers mult pe jos, rucsacul a trebuit să fie unul potrivit pentru așa ceva. Cum a fost cu împachetatul rucsacului și ce ați recomanda celor care pleacă într-o tură montană destul de lungă să își ia neapărat cu ei?

A & I: Cel mai important lucru este ca rucsacul să fie mărimea potrivită și să fie bine reglat pe corpul celui/celei care îl poartă. E important ca atunci când faci bagajul să nu-ți umpli rucsacul cu lucruri inutile. Le vei duce pe toate în spate atâtea zile, poate nu vei folosi tot ce ai luat cu tine, iar greutatea prea mare a rucsacului îți poate crea probleme. Un lucru de nelipsit, însă, este simțul umorului, pe acesta e musai să îl aveți cu voi… ah, și husa de ploaie pentru rucsac.

Amândoi sunteți pasionați de drumețiile pe munte și mergeți destul de mult și cu bicicleta, deci condiția fizică nu vă lipsește. Ați avut parte, totuși, de o pregătire mai specială pentru tura aceasta?

A&I: Nu am avut vreo pregătire mai specială față de ceea ce facem de obicei, însă cu câteva săptămâni înainte am ieșit ceva mai des la alergat sau cu bicicleta și am făcut câteva ture cu rucsac mare în spate. Așa am încercat să ne dăm seama cum să ne organizăm mai bine bagajele și mâncarea și cum să ne dozăm efortul, având în vedere că urmau cam 10-11 zile cu rucsacul în spate. Am ales să mergem pe trasee din munții Rodnei, Călimani și Făgăraș, comparabile ca dificultate și lungime cu ceea ce citiserăm în ghidul despre Tour du Mont Blanc.

”Peste 170 de km cu 10 000 m urcați în 10 zile și încă o zi în care vremea rea ne-a ținut pe loc. Am avut 5 zile de soare apoi au urmat 3 zile de ploi și ninsori.” Cam acesta a fost rezumatul pe scurt, pe care îl spuneați, cu privire la tură. Care ar fi rezumatul puțin mai pe lung al turei și care ar fi momentele aparte pe care le-ați avut în cadrul ei?

A&I: Tura noastră ”a început”, de fapt, cu mai bine de un an înaintea plecării. La începutul lui august 2016, într-o zi, Adi s-a gândit cum ar fi dacă am merge să facem Turul Mont Blanc-ului, mai ales că mai povestiserăm despre el. Am căutat rapid pe Internet câteva informații de bază și ne-am zis cam de acum într-un an o să plecăm. Și de la acel moment încolo au început pregătirile. Un an mai târziu eram acolo în Courmayeur, punctul de start ales de noi. Informații despre circiut aveam din căutările noastre pe Google, dar și din ghidul scris de Kev Reynolds, ghid care ne-a fost extrem de util.

Ziua 1. Am mers destul de puțin, din Courmayeur până la Rifugio Elisabetta, unde am ajuns după amiaza devreme. Până seara ne-am plimbat și am tot fotografiat ceea ce ni se descoperea în fața ochilor. Pe la apus am montat cortul și, nu la mult timp după, au apărut alte 2-3 corturi în apropiere.

Ziua 2. Ziua a doua a fost ceva mai lungă, deoarece am trecut din Italia în Franța prin Col de la Seigne. După o coborâre foarte lungă până la Refuge des Mottets, am continuat coborârea până în Ville des Glaciers(1789 metri) și apoi am început urcarea lungă către Col des Fours, unul dintre punctele cele mai înalte ale traseului(2665 metri). De acolo, am ajuns destul de repede la Refuge du Bonhomme. În apropierea cabanei, mai erau deja câteva corturi, așa că, cu acordul cabanierului, îl punem și noi pe-al nostru.

Ziua 3. În această zi, am coborât prin rezervația Les Contamines-Montjoie(superbe locuri pe acolo) până în orășelul Les Contamines, probabil cel mai frumos pe care l-am văzut în aceste zile, unde am căutat cazare.

Ziua 4. În a patra zi am plecat din Les Contamines către Les Houches. Am trecut de Refuge du Truc și Refuge de Miage, iar nu la mult timp după asta, am început o urcare destul de lungă prin soarele destul de puternic către Col du Tricot. Urma să traversăm torentul din Glacier du Bionassay, peste care este un pod suspendat. Fascinant locul. Continuând drumul, am ajuns la o pășune cu vaci despre care aflaserăm că sunt destul de ostile(am avut ocazia să vedem asta chiar cu ochii noștri), așa că am plecat de acolo destul de repede. Curând am întâlnit și linia ”tramvaiului” Mont Blanc; aici traseul către Les Houches nu e prea bine semnalizat. Eram destul de dezorientați și nici harta nu ne ajuta prea mult, dar o doamnă ne arată direcția bună și continuăm coborârea în grabă până în Les Houches, unde am găsit un camping.

Ziua 5. În ziua a cincea, am pornit din Les Houches. Eram nerăbdători: urma să urcăm pe Brevent, un loc perfect pentru a vedea, în sfârșit, Mont Blanc-ul. Pe vânf ajungem unde pe după-amiază, chiar înaintea ultimei telecabine. Era liniște, dar înnorat. Nu am putut vedea Mont Blanc-ul de acolo, iar vremea urma să se strice. Am continuat, însă, drumul către La Flegere destul de grăbiți, căci speram să nu ne apuce întunericul sau ploaia până să ajungem să instalăm cortul. Din fericire, am ajuns exact la timp ca să montăm cortul lângă un lac din apropiere. Ne-am pregătit de somn, însă ploaia a început să bată destul de tare peste cortul nostru. Am adormit greu, îngândurați, căci nu știam ce vom face a doua zi, în cazul în care ploaia ar fi continuat tot așa. Neavând nici sursă de apă potabilă, totul devenise mai complicat.

Ziua 6. În ziua a șasea, ne-am trezit, iar ploaia nu se oprise deloc, ba, din contră, și, în plus, se lăsase și o ceață deasă de nu mai vedeam nici marginea lacului lângă care aveam cortul pus. Nu părea o zi chiar bună. Vreo oră ne-am tot gândit dacă să așteptăm să se potolească ploaia sa că pornim la drum sau să mai stăm aici o zi. Până la urmă am decis să rămânem în cort, citind din ghidul TMB și uitându-ne la fotografii.

Ziua 7. În dimineața acestei zile ploua în continuare, dar parcă mai domol. Ne-am adunat lucrurile fără nicio tragere de inimă, am împachetat cortul ud leoarcă și am pornit agale la drum prin ceață, vânt, ploaie și frig. Am ajuns într-o zonă abruptă, unde am coborât treptele montate pe stânci până deasupra orașului Argentiere. [… ] După un drum care părea că nu se mai termină și în care vremea nu se mai schimba niciun pic, am ajuns în sfârșit la granița cu Elveția: col de Balme. Fără să stăm pe gânduri, am coborât direct către satul Trient(Elveția), unde am ajuns pe seară destul de înfrigurați și flămânzi. Din fericire, am avut parte acolo de un duș cald și o cameră primitoare. Înainte să adormim, am povestit cu colegii de cameră(americani, australieni, canadieni) și ne-am mai înveselit.

Ziua 8. În a opta zi, vremea deja părea că se îmbunătățește. După ce am mâncat bine la micul dejun, am pornit voioși către Champex. Startul UTMB avusese deja loc, așa că, ne așteptam să-i întâlnim pe o parte dintre alergători. Am rămas puțin pe lângă voluntarii concursului, care îi așteptau emoționați pe primii concurenți. După ei, ne-am continuat și noi drumul binedispuși. Am ajuns pe după-amiază la Champex unde, pentru că nu mai puteam intra pe Internet de pe telefon, am luat orașul la pas pentru a vedea ce am putea găsi. Era frig și lapoviță, cortul nostru era încă ud, precum și o parte dintre hainele din rucsaci. Am găsit un camping care părea bun, dar înainte de a ne instala acolo, am mers la magazin pentru a ne lua mâncare pentru zilele următoare. Ieșind in magazin, am văzut o casă pe care scria ”camere libere”, nu am mai stat pe gânduri și am mers să stăm acolo peste noapte.

Ziua 9. În dimineața zilei a 9-a, gazda ne-a așteptat cu un mic dejun cum nu mai avuseserăm parte de ceva vreme. Afară era soare de-a binelea, în sfârșit. Pornim mai departe bucuroși. Pe după-amiază ajungem în La Fouly, unde am găsit cel mai mare camping pe care l-am văzut vreodată: întins pe o suprafață imensă; semăna mai degrabă cu un sat decât cu un camping.

Ziua 10. Am pornit din La Fouly către Ferret. Știam că acea zi e cam ultima zi lungă, deoarece urma să ajungem înapoi pe tărâm italienesc și să dormim la Rifugio Elena.

Ziua 11. Aceasta a fost ultima zi. Am pornit de la Elena dis-de-dimineață și, destul de curând după, am făcut și o pauză la Rifugio Bonatti, unde am mâncat și am mai stat să ne bucurăm de soare. Ce ciudat că vremea cea mai bună a rămas pe ultima zi… am parcurs ultimii kilometri din tur cam cu tristețe pentru că ne apropiam de final. După-amiază am ajuns în Courmayeur unde am sărbătorit încheierea turului cu o pizza, exact la fel cum făcusem în urmă cu 12 zile, adică cu o zi înainte să începem cea mai interesantă călătorie a noastră pe munte de până atunci.

Cum a fost această experiență din Mont Blanc pentru voi și ce anume ați schimba (comparativ cu acesta) pentru o viitoare dată când v-ați întoarce prin acele locuri?

A&I: A fost o experiență unică, deoarece nici unul dintre noi nu mai fusese în munți așa departe de România și atâtea zile doar cu cort și rucsac. Ne-am informat și ne-am pregătit bine, așa că nu am avut mari dificultăți. Dacă ar fi ceva de schimbat, pur și simplu am alege să stăm mai mult timp și să ne bucurăm de toate frumusețea de acolo.

Ați urmat potecile multor vârfuri montane din ţară. Care a fost cel mai greu traseu pe care l-ați parcus și de ce? Ce recomandări ați avea pentru cei/cele care doresc să îl urmeze?

A&I: Au fost destule momente în care ne-a fost mai greu, deci de aceea poate nu neapărat un traseu anume a fost cel mai greu. Important este pentru fiecare să se documenteze despre traseul pe care urmează sî îl parcurgă și condițiile meteo, tocmai pentru a putea să își gestioneze mai bine timpul, dar și energia. Și, cel mai important, este ca într-un moment dificil să te adaptezi situației, să ai putere să renunți la planul inițial – dacă este necesar, pentru a nu te pune în pericol.

Care sunt planurile voastre privind călătoriile și drumeţiile de acum încolo? Aveți ceva destinaţii în care v-ați dori mult să ajungeți?

A&I: De dorit, ne-am dori să ajunge prin atâtea locuri, de exemplu, sunt încă multe locuri și din munții României pe care încă nu le-am văzut. Ar mai fi pe ”lista” noastră Islanda, Patagonia și cel puțin o tură lungă cu bicicleta pe undeva prin Europa. Și, bineînțeles, să revenim în Alpi, căci ne-am îndrăgostit de acești munți.

Un mesaj pentru cititorii ”Drumeți și drumeții”.

Bucurați-vă cât mai mult de timpul petrecut în natură așa cum vă place, indiferent că este alergare, drumeție, alpinism, tură ci bicicleta, schi, fotografie etc. Natura, și poate mai ales munții, are atâtea de oferit și fiecare poate găsi ceva care să-i încânte sufletul.


Adrian a mai scris, din când în când, despre turele pe care le-a mai făcut pe munte pe blogul său raportdetura1.blogspot.ro. Vă invităm să îl citiți, deoarece veți afla informații care vă vor putea ajuta în viitoarele voastre ture.

© text: Andreea Popescu, Adrian Hogiu și Ilinca Alexandrescu

© foto: Adrian Hogiu și Ilinca Alexandrescu

Stefan Christmann: ”I believe patience is the greatest virtue that one can have when pursuing a career in nature photography.”

Stefan Christmann is an inspiration for us and this interview with him made us to believe more in what we are doing. This interview is an incredible lesson about enthusiasm, passion and dedication.
Can you please tell our audience a little bit about yourself and how your passion for photography came to life? Was this passion focused on wildlife from the beginning or was it more towards other elements of nature?S:
To be quite honest, my interest in photography came to life, because I wanted to be able to capture on film (yes I shot 35mm film in my early days) what I could see with my eyes so that later on I would be able to share it with others. Nowadays my photography has become about seeing things with my eyes like I would see them with a camera so that later on I can share my vision with others and show them how magical and artistic nature is on every scale.
It all started with a trip to Yellowstone National Park in Montana/Wyoming, where I was staying during a student exchange. When we visited this magnificent area I was blown away by nature and the many miracles all around me (geysers blowing off steam, bison walking right through hot spring areas and coyotes searching for food in the great valleys). It was 2002 and all I had with me was a 1.3MP digital compact camera with a very limited focal range and an even more limited personal photographic skill set. Consequently, whatever I saw and then captured on the sensor never looked like the real scene in front of me.

Upon my return to Germany, I borrowed my dad’s old fully manual Minolta SRT-303b SLR camera along with three lenses (28mm, 50mm, and 135mm) and started to experiment on how to really capture my vision onto film. Nature seemed like a great place to experiment, since there was an abundance of subjects, so a friend (who was also interested in photography) and I ventured out into the forests whenever we got the chance and played with long exposures, shallow depth of field, polarizing filters and so on. It was the time spent out in nature that really got me hooked on the complexity of ecosystems and the many treasures that are hidden all around us- we just need to see them. Over time my seeing evolved and I learned to anticipate how a real-life scene would look through the lens with a shallower depth of field, a certain shutter speed and just in general the settings I could pick on the camera. The camera had evolved from being a tool for creating an image of nature into a tool for creating an interpretation of nature.

Your photography is a definition of the wildlife art, capturing in a minimalist, intimate, yet complex at the same time, the way nature creates a symbiosis with the wild animal. How do you manage to capture the balance between them?

S: A lot of people ask me how I create my images, but unfortunately I do not have a recipe for a good photograph. I am purely driven by instinct and by my sense of aesthetics.
In the early days of my photography, I stuck to rules like the rule of thirds or the concept of negative space and I feel like these guidelines have helped me a great deal to develop my own style. Nowadays the question I like to ask myself before taking a picture is „What fascinates you about the scene in front of you?” or „Why do you want to photograph this?”. The answers can be as easy as „I like the way the lines lead through the frame” or „I like the speckle of color the subject adds to an otherwise monochrome surrounding”.

The impression of intimacy is likely to come from my admiration towards my subject. I always find things about my subjects that amaze me – like a repetition of patterns, a variety of colors, the sheer beauty of an animal or an extraordinary piece of behavior. I believe that if you really sympathize with your subject and truly care about it, the intimacy in your photographs will come automatically. In this respect, minimalism is simply a technique to set the stage for a subject and to not include things which would take away from it.

“A camera is a tool for learning how to see without a camera.”, the influential American documentary photographer and photojournalist Dorothea Lange liked to say. How did you learn how “to see without a camera” and develop your own style?

S: Whenever I pick up a camera in order to photograph a scene in front of me, my mind has already created a preview image of what the scene will look like as soon as I look through the viewfinder. The precision with which this vision and reality coincide is a measure of how far my learning process has come. That being said, I think the only way to really learn how to see without a camera is by using it as much as possible since it will teach you how your settings and actions on the camera will translate into an image. After a while, you will be able to turn your vision into reality (reality being the photograph) and you will be able to share your vision with others through these images. Also, looking at the work of others is a great way to develop your vision and to learn how cameras can see when operated by another set of hands.

For myself, the camera has changed the way I look at the world forever and it has helped me to see aesthetics in even the smallest of things. I can find beauty in a puddle or in an arrangement of stones – things which can be seen everywhere but are often overlooked by most people. Photography has enriched my life in so many ways and even without a camera in my hands I am constantly seeing compositions and potential photographs. Sometimes I feel that I can improve my photography without actually pressing the shutter but just by visualizing a scene in my mind and imagining what it would look like through a viewfinder. Consequently, my own style is just a deduction of my sense for aesthetics and my admiration towards the many compositions of nature.

A few years ago you wrote this for naturescapes.net: ”Antarctica has been my photographic dream. Together with a group of eight other people I have lived here for an uninterrupted period of 14 months, nine of which we were completely isolated and only reachable via satellite communication.”(”My year in Antarctica”) What does this time spent in there meant for you(especially, from a photographic perspective)?

S: Antarctica is the greatest place I have ever been to in my entire life. It is nature in its purest form – beautiful and unforgiving. I have always been drawn to places that dwarf humans and which show, that we are simply guests on this planet and not its owners. In this respect, my first year in Antarctica was a unique opportunity to spend a lot of time in such a place, which one would otherwise only be able to visit for a few weeks. Also in terms of my personal development, Antarctica showed me how little a person actually needs aside from a warm bed and food to be happy. All the belongings I took with me during my first winter in Atka Bay fit into two Zarges boxes.

From a photographic perspective staying in Antarctica for over a year gave me the chance to observe and document the life cycle of one of the most charismatic species on Earth, the emperor penguins. Never before had I worked on a single photographic topic for such an extended amount of time in such a remote and inspiring place. I photographed animals before and I also had some success in nature photography competitions, but I believe that Antarctica advanced my photography immensely. The landscape around Atka Bay is very flat and aside from a few icebergs, there are not many features to be included in photographs. Consequently one has to be creative and really make use of light and weather in order to create images that show a variety of subjects.

Last but not least, having the opportunity to photograph the emperors for an entire year and also during the Antarctic winter enabled me to create a portfolio with a lot of niche images, which are rather unique and go far beyond the typical Antarctica summer photos from the peninsula. I do not want to sound unappreciative of these images though as they made me want to go to Antarctica in the first place, but photographing on this continent during polar winter is a different story and much harder work than most people might imagine.

Your photographic project from Antarctica, about emperor penguins, presented us a hidden world, dominated by beauty and rules, though unwritten yet followed by the animal species living there. How did you accommodate to that extreme climate, far away from any human settlements, surrounded by a myriad of white, harsh wind, and very cold temperatures?

S: Well, first and foremost by wearing appropriate clothing ;). Seriously, we were equipped with great polar overalls, boots, and mittens, that kept us warm for some time, but no matter how many layers of clothing you are wearing there will be a point when you will start feeling cold eventually. The amount of time needed for the cold to break through, however, gets shifted and it is really remarkable how well the human body is able to adapt to cold climates. In the middle of winter, when we were experiencing temperatures of -44°C and below we had gotten to a point that whenever the thermometer rose to temperatures around -30°C we would be speaking of „warm” days. Still, seeing the emperor penguins facing the harshest winds and coldest temperatures every minute of every hour of every day boggles the mind. Whenever we would return to base in order to escape storms or other dangerous weather conditions the penguins would remain on the sea ice making the best of every situation, sometimes even without having eaten in months.

In terms of surviving in Antarctica humans are no match at all to these majestic birds, so most of the time we accommodated to the extreme climate by trying to avoid the VERY extremes. A certain amount of pain is unavoidable when working in Antarctica though and not wanting to leave the sea ice whenever a gust of wind hits your face is essential. Especially during winter when your entire face gets covered in ice and you cannot fully open your eyes anymore since little icicles act as hooks interlocking your eyelashes, the overall feeling in your body cannot be described as pleasant anymore. There were days when my entire body would be sore from having had to shiver from the cold on the previous day and there are so many more things that make your life harder when its cold. I do not want to sound like I am complaining though – spending a lot of time outside in these conditions always was a conscious choice and in the end always worth it. I took my best photos in conditions in which most people would have stayed inside.

You managed to capture the silhouettes of the emperor penguins in a very artistic way, and we can imagine that such a photographic activity was not an easy one. What can you tell us about the life of these animals?

S: They live a life of dedication and sacrifice in order to inhabit a niche, which no other animal on Earth can inhabit. In exchange, they get a habitat free of land predators where they can mate and breed and raise their young. What seems to be a fair trade-off, however, is only half as good a deal as many people might think. While there are no direct predators during winter time when the birds breed, weather can be seen as the main threat to their life. Unforgiving storms at the coldest of temperatures take the lives of young emperors, adult emperors, and even unborn emperors when eggs fall from the feet of a breeding bird.

Aside from these cruel scenarios, the birds lead a very special and inspiring life. They are serially monogamous, which means that two emperor penguins mate for one breeding cycle and stay faithful to each other during that time. Once the female has laid the egg she will pass it to the male who will then incubate the egg for over 60 days, while the female will return to sea in order to feed. When the chick finally hatches the male will not have eaten in over four months and will have lost much of his body weight – still, he manages to regurgitate a first meal for the small and vulnerable chick to keep it alive until its mother comes back and the roles reverse. It’s a very complex and dangerous upbringing of the chick since there are many things which can go wrong. If one of the parents does not return from the sea it could wipe out the entire family – the parent which does not come back from feeding in the ocean, the other parent which is too weak to reach the ocean after having waited for so long and the chick which will starve to death, because it is not getting fed.

Looking at the colony as a whole, emperor penguins have developed remarkable group based survival strategies like huddling, which shows that they can function as a superorganism, keeping each other warm even if there is no family-based relation amongst them. There are many aspects of their life which are utterly astounding and many types of behaviors which make following their lifecycle for an entire year a very rewarding experience.

What are your feelings when you are out there shooting nature in all its splendor?

S: Especially in Antarctica, it was always a feeling of gratitude. I am aware of the fact, that not very many people get the chance to experience what I have experienced and even less people get the chance to make this journey twice like I did.

However, aside from gratitude I also felt a lot of pressure from myself. Wintering in Antarctica is not a decision that one should take lightly as it means that you will have to abandon your loved ones for the entire time of your stay. During winter time it is not possible to reach or leave the continent and hence no visits from friends or trips back home are possible. Consequently, spending a year in Antarctica does not only mean that you’ll be investing a year of your own life into the project but also a year of your partner’s and/or your family’s life. I am lucky enough to have a wife who will always support me in making my dreams come true, but when she allowed me to go to Antarctica and winter for a second time in 2017 I also started to feel the burden of making every minute of my stay count – after all I’d be investing a year of both of our lives into this trip. However, the pressure I felt to use my time wisely and effectively also motivated me to go beyond the obvious shot and to create a portfolio of images which would be unique and novel to the photographic community.

Ansel Adams said that “a great photograph is one that fully expresses what one feels, in the deepest sense, about what is being photographed”. I’m sure you care a lot about all your photos, and you go back to admire many of them just to get a sense of the emotions captured in them. Can you please share with us the story behind one of these photos?

S: I have very fond memories of a photo from Antarctica, that I have called „group hug”. It shows a so-called creche, which is basically a miniature huddle of emperor penguin chicks. It was my birthday in 2012 and my wish for the day was, that my fellow winterers and I would go onto the sea-ice for sunrise which was around 3am at that time of the year. It was a clear and cold day with almost no wind but bitterly cold anyway. After the sun had risen and we had spent some time with the emperor penguin colony I saw a group of penguins in the shadow of an iceberg that was acting very busy. When I approached them I could see that some of the emperor penguin chicks were huddling together in order to stay warm and it was the cutest thing I had ever seen. Contrary to how huddles work if they are formed by adult penguins though, this huddle was much more dynamic and unorganized. Obviously, the warmest and nicest place of a huddle is in its center where the birds get warmed from each side. As a consequence, all the young chicks were trying to get as close to the center as possible by ducking down and pushing themselves deeper into the group. Their urge to get to the warm center became so strong, that some of them even ran towards the creche and boldly leaped into the middle of it, crowd surfing on their peers in the process.

There were no hard feelings as everybody was still learning and it was the most wonderful and innocent behavior to watch. When I took my photo I wanted to fill the entire frame with chicks to show the coziness and cuteness of this sight. Suddenly one of the chicks lifted its head and looked right at me, which was the perfect moment to take the shot. I still smile every time I look at the image.

The life of nature and wildlife photographer is not easy at all but is healthy for the mind and soul. What advice would you give to those who want to start on this path, as well as to those who have already embarked on this journey?

S: One thing which I have learned over the years that I have been trying to gain traction in the field is, that the path which leads to success is very individual and different for all of us. Never let yourself be discouraged, because you are not advancing as fast as someone else or if you are not heading into the same direction as your idol.

Photography is utterly personal and subjective and if you truly care about what you do, you WILL have success eventually. I believe patience is the greatest virtue that one can have when pursuing a career in nature photography. It took me over ten years to get recognized by the community, but I kept doing what I loved and composing images in the way that I liked and that excited ME.

If you were to choose a single quality within yourself that helped you be who you are now, what would that be?

S: I think one quality, which has helped me a lot in my photographic life is enthusiasm. Everything in nature amazes me and even if I had disappointments in photography competitions, pitching a story to a magazine, etc., I have always continued my journey for the sake of being out in nature and experiencing and sharing its wonders. By sharing my images and stories from the field I am trying to give something back to nature and encourage others to go out, to explore and to care about nature themselves.

A message for the readers of “Drumeți și drumeții”.

S: This planet is a gift to mankind and we need to start treating it like that. People like you can make a difference!

© text: Andreea Popescu, Stefan Christmann

© foto: Stefan Christmann