Ultimele articole

Ștefan Chirobocea: ”Fotografia de natură se rezumă la aceste cuvinte: descoperire, relaxare şi bucurie.”

Ștefan Chirobocea vede fotografia ca pe o descoperire, deoarece natura îl surprinde mereu prin diversitatea ei, relaxare deoarece aerul curat pe care îl respiră îi dă o stare de liniste, bucurie datorită frumuseţii naturii și a faptului că prin fotografie o poate împărtaşi şi altor oameni.

Poţi să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, şi background-ul pe care îl ai şi cum ai ajuns să te îndrepţi către fotografie?

Ș: În primul rând vă salut şi vă mulţumesc pentru invitaţia de a vă acorda un interviu. Am absolvit Seminarul Teologic Ortodox Bucureşti si Facultatea de Teogie Ortodoxă din Bucureşti. În prezent sunt cântăreţ bisericesc. Locuiesc de mic copil în localitatea Măgurele Prahova, localitate ce află într-o zonă de deal din Subcarpaţii Curburii. Astfel, am putut avea de mic şansa de a mă bucura mai des de ieşiri în natură. Îmi amintesc cum ne strângeam mai mulţi copii, mai ales în vacanţe, şi urcam pe dealul din localitate să ne plimbăm, să ne jucăm diverse jocuri, iar iarna să ne dăm cu sania.

Locuind aproape de Munţii Ciucaş, îmi amintesc cu drag cum împreună cu părinţii mei şi cu unele rude de-ale noastre făceam diverse trasee montane pentru a ne bucura de frumuseţea naturii şi de aer curat. În 2006 mi-am cumpărat primul aparat digital de fotografiat cu scopul de a face poze la mânăstiri în pelerinajele în care mergeam si de a surprinde peisajele din locurile pe care le vizitam. Apoi am descoperit anumite site-uri de fotografie unde puteam posta pozele făcute, fapt care m-a ajutat să trec uşor, uşor spre latura mai artistică a fotografiei.

Accentul tău fotografic cade, cu precădere, pe momentele și elementele din natură. Ce înseamnă pentru tine fotografia de natură?

Ș: Pentru mine fotografia de natură se rezumă la aceste cuvinte: descoperire, relaxare şi bucurie. Descoperire pentru că natura mă surprinde mereu prin diversitatea ei, relaxare deoarece aerul curat pe care îl respir îmi dă o stare de liniste, bucurie datorită frumuseţii naturii și a faptului că prin fotografie o pot împărtaşi şi altor oameni.

Pentru că fotografia de peisaj e principala ta înclinația, care anume sunt, de obicei, inspirațiile tale în ceea ce privește surprinderea anumitor cadre?

Ș: Mă inspiră scenele din natură pe care le pot surprinde într-o geometrie aparte, jocul de culori, luminile şi umbrele prin care pot să captez atmosfera specială. De asemenea, momentele cu ceaţă mă ajută să elimin elementele care aglomerează fotografia, putând astfel să pun accent mai bine pe subiect.

Natura ni se descoperă mereu și parcă de fiecare dată, chiar dacă mergem în același loc, ea ni se arată altfel față de data trecută. Care sunt momentele zilei, precum și stările naturii, să le numesc așa, pe care îți place să le surpinzi în cadre?

Ș: Când am ocazia, prefer să fotografiez de la răsaritul soarelui până la o oră, două după, deoarece în acest moment al zilei lumina e mai blândă şi poate și pentru că pot avea parte mai des de ceaţă sau de fenomene ale naturii specifice dimineţii precum brumă sau chiciură. Tot datorită luminii mai blânde, caut să fotografiez cu o oră, două înainte de apusul soarelui. Totuşi, nu fac din aceste momente ale zilei nişte reguli absolute după care să ies la fotografiat. Se întâmplă să obţin cadre bune şi în restul zilei, mai ales toamna, iarna şi primăvara, în zile parţial însorite în care poţi avea parte de un spectacol al luminii deosebit. De asemenea, mai fotografiez în timpul zilei atunci când pe cer este un spectacol de nori albi pufoşi, nori care se formează îndeosebi în lunile mai și iunie. Totodată, îmi place să surprind cerul plin de nori de nuanțe dramatice de gri închis în contrast cu lanurile de rapiţă sau floarea soarelui.

În luna noiembrie, precum şi în lunile de iarnă, când ceaţa se formează destul de des, pe parcusul zilei merg şi fotografiez pădurile fie de la depărtare, încercând să creez un mozaic de culori sau să pun accent pe anumite texturi ale pădurii, fie din interiorul acestora, cautând să găsesc o armonie între trunchiurile copacilor sau să pun în evidenţă trunchiuri cu forme mai speciale.

Aproape orice fotograf sau pasionat de fotografie are o fotografie preferată a sa, cu o poveste în spate. A ta care este?

Ș: În iarna anului 2015, într-o zi cu ceaţă, m-am dus în pădurea din apropierea comunei unde locuiesc pentru a fotografia prin pădure. După ce am pozat prin pădure m-am pregatit să plec, deoarece trebuia să ajung neapărat undeva la o oră fixă. Ajungând la marginea pădurii mă uit în spate şi ce văd, o caprioară, la o distanţă destul de mare, ce alerga foarte repede spre pădure. Am avut timp doar să îmi fac încadrarea la focala maximă pe care o aveam la dispoziţie, respectiv 300 mm pe aparat cu factor de crop, şi să fac două fotografii.

Din fericire, în a doua fotografie am surprins foarte bine unul dintre salturile ei spre inima pădurii. Menţionez că, atunci când am dus focala la 300 de mm mi-a părut rău pe moment că nu am o focală care să îmi apropie mai mult. Se pare, totuşi, că acest lucru a fost în favoarea mea, deoarece m-a obligat să caut repede o încadrare la focala ce o aveam la dispoziţie. Mă bucur că am reuşit o încadrare bună, în stil minimalist, în care este redată bine legătura dintre căprioară și atmosfera pădurii.

Dintre fotografii de natură, atât de pe plan național, cât și de pe plan internațional, ai unul sau mai mulți care să te inspire în fotografie?

Ș: Da, în special fotografi români, dintre care o să amintesc pe Dan Dinu, Laurențiu Pavel, Zsolt Andras Szabo, Şerban Sîmbotelecan, Dorin Bofan, Păun Sergiu Adrian, Cosmin Ionescu. Le urmăresc de mult timp activitatea fotografică şi cred că, în mod conştient sau în inconștient, fotografiile lor mă inspiră. La nivel internaţional mă impresionează originalitatea fotografiilor lui Guy Tal.

Ne-am cunoscut pe cărările Coziei, un loc aparte, care va oferi mereu câte ceva de explorat, un loc care ție ți-a devenit foarte drag. Prin ce alte locuri te-ai reîntoarce cu drag să fotografiezi și să te bucuri de frumusețea pe care oferă și ce anume le face atât de speciale?

Ș: Da, aşa este, Masivul Cozia m-a impresionat prin frumuseţea Văii Oltului, prin fauna diversificată şi liniştea locului. Mă reîntorc cu drag în pădurile din aproprierea localității mele, deoarece cu cât cunoşti un loc mai bine, cu atât mai mult poţi surprinde cadre mai profunde, în Munţii Ciucaş ai căror stânci mă impresionează de fiecare dată, în Delta Dunării care m-a cucerit cu atmosfera de poveste de la răsăritul soarelui.

Care e acel loc în care ai vrea să ajungi pentru a surprinde natura în toată splendoarea ei?

Ș: Acel loc este Parcul Naţional Retezat. Din fotografiile pe care le-am văzut din Munţii Retezat cred că o să am acelaşi sentiment – de a simți că sunt pe un alt tărâm, sentiment pe care l-am simțit și prima dată când am fost în Delta Dunării, şi in acest loc deosebit din România.

Un mesaj pentru cititorii ”Drumeți și drumeții”.

Ș: La Teologie am învăţat despre cunoaşterea pe calea naturală a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin intermediul naturii şi a fenomenelor ce se petrec în ea, acestea avându-şi ultimă cauză în lucrarea creatoare a Lui Dumnezeu și, astfel, putând să-I atribuim însuşiri precum: înţelepciune, atotputernicie. De aceia, când ne bucurăm de frumuseţea naturii ar trebui să cugetăm şi la cuvintele: “Minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”.


Vă invităm să urmăriți pagina de Facebook a lui Ștefan, pentru a putea vedea fotografiile pe care le realizează.

© text: Andreea Popescu, Ștefan Chirobocea

© foto: Ștefan Chirobocea

Doru Șpac: ”Este fascinant cât efort depun părinții în încercarea de a te ademeni cât mai departe de pui.”

Ne-am bucurat atunci când Doru Șpac a spus ”da” provocării noastre de a ne răspunde câtorva întrebări legate de pasiunea sa, fotografia. Surprinde mult păsările, iar această dinamică și neprevăzut, după cum chiar el spune, l-au determinat să se înscrie în Societate Ornitologică Română.

Înainte de a porni la drum, spune-ne câteva cuvinte despre tine și povestește-ne cum și când a început pasiunea ta pentru fotografie, cu precădere pentru viața sălbatică.

D: Sunt un om simplu, îmi plac numerele, situaţiile complicate, lucrez în IT şi asta îmi ocupă prea mult timp. Am multă răbdare, dar pot fi şi din cale-afară de nerăbdator şi am un chef de ducă permanent. Optimist incurabil, cu zâmbetul pe buze şi o glumă în desagă aş pleca oricând, vorba cântecului în “Polonia, Japonia, Burundi… oriundi!”

Totul a început cu pozatul în neştire în toate locurile în care am ajuns, declanşam mai repede decât rafala unui aparat de top. Am avut un şoc când “săpuniera” mea nu scotea nimic din poziția în care un nene cu un Canon obținea imagini “crystal clear”. Am comandat rapid un DSLR entry level cu 2 obiective de kit și cu același avânt am reînceput să declanșez, încercând în același timp tot felul de setări.

Însă, ceva s-a declanșat în mine iremediabil la o prezentare de portofoliu de la sediul F64 unde i-am vazut pe Dorin Bofan, Zoltan Gergely Nagy și, a doua zi, Doru Panaitescu – toți cu niște cadre bestiale, ca-n reviste. La finalul prezentării, mi-am făcut curaj și m-am înscris în prima mea tură foto: Norvegia, cu Dorin. O săptămână extraordinară, în care am învățat de la Dorin multe din tainele fotografiei. Întâlnirea cu pufinii a fost de-a dreptul incredibilă și a venit la pachet cu al doilea șoc: camera mea se mișca mult mai încet decât bestiile alea drăgălașe și nici focala de 300 a unui obiectiv de kit nu mă ajuta prea mult.

Fotografia are o însemnătate aparte pentru fiecare persoană în parte. Ce înseamnă aceasta pentru tine și de ce ai ales să mergi pe acest segment de fotografie?

D: Pentru mine, fotografia înseamnă ocazia de a cunoaște oameni extraordinari, de a ajunge în locuri de poveste, de a învăța și de a experimenta ceva nou, de a te bucura de frumos.

Am încercat fotografia de natură și mi-a plăcut mult, deși e grea și te solicită. Dar m-am simțit norocos să fiu în câteva ocazii în preajma lui Dorin Bofan și a lui Cosmin Ionescu.

Să luăm de exemplu Islanda, un tărâm parcă rupt din altă lume, cu lagune glaciare și aurore boreale, cu plaje negre și câmpuri de lavă acoperite cu mușchi, cu o climă incredibilă, în decurs de 2 ore am avut soare, ploaie, ninsoare, vânt, câte una pe rând sau 2-3 deodată. Ce sa faci? Să râzi? Să plângi? S-o iei razna? Sau să prinzi un fulmar în zbor în dreptul cascadei Skogafoss? Dar ce ziceți de o găinușă polară sau de cel mai sociabil sturz?

Sau Elveția unde am început o zi superbă cu Matterhorn-ul oglindit în lacul Stellisee, unde am ajuns la cea mai mare altitudine de până acum, Varful Oberrothorn (3.414 m), unde am surprins o elegantă stăncuță alpină și o rază de lumină îmbrățișând o libelulă?

Să vă mai povestesc de România, de Retezat, unde am văzut niște flori gingașe în roua dimineții, o marmotă în primii stropi de ploaie (vorba cântecului, “Hei, ce ploaie și ce vânt” – numai ca mie mi-a ajuns până-n… și am fugit până la cort cum nu cred c-am mai fugit în viața mea), de Ceahlău și prima întâlnire cu capra neagră?

Am încercat fotografia de portret și nud în natură și am învățat multe de la Eduard Guțescu. O experiență faină, două modele superbe, Andreea și Kati, zile pline de fotografie. Încă nu am reușit să le urc pe site, dar lucrez la acest aspect. Mi-a plăcut, e altceva, greu în alt fel. Dar cine ardea de nerăbdare să prindă în focus și celelalte frumuseți din zonă? Sticletele, mărăcinarul negru, pietrarul negru, presura cu cap negru, toate au vrut să apară în pictorial! Întreb doar…

Am încercat fotografia de wildlife și aici am descoperit cea mai mare bucurie, alături de Cristian Mihai, Alexandra Ion și Iliuță Goean. E grea, e dinamică, e plină de neprevăzut și m-a prins cu totul. Iar mai nou, m-am înscris în Societatea Ornitologică Română și abia aștept să ies cu ei pe teren.

Am ales să fotografiez păsările deoarece pentru mine reprezintă un univers fascinant, de forme, mărimi, culori și sunete, fără să mai amintesc de sentimentul de libertate și de frumusețea zborului, iar bucuria de a fotografia și de a împșrtăși cu ceilalți aceste minuni e greu de descris în cuvinte. Cum să nu rămâi mut de uimire în fața unui ghemotoc de pene de câțiva centimetri (de greutate n-are rost să pomenesc) ce cântă de răsuna totul în jur? Cum să mai respiri când ești în preajma unei acvile de munte? Cum?

Nu e tocmai uşor să surprinzi păsări în cadre – am observat că acestea ar fi “specialitatea” ta. Spune-ne cum decurg momentele de cum ai ajuns în locurile în care ştii că vei fotografia.

D: Da, ai dreptate, nu e deloc ușor, tocmai de aceea mi-am făcut un nou prieten, un Canon 7dmk2 cu Sigma 150-600mm C împreună cu care lupt pentru fiecare secundă în care am în focus un subiect.

Partea frumoasă, cel puțin pentru mine – un nou venit în branșă, în legatură cu locurile de fotografiat e că aceste locuri sunt absolut peste tot. Oriunde merg, la munte, la mare, în deltă, în alte țări, păsările mă asteaptă. Am văzut din mașină un pițigoi pe b-dul Magheru în București. Am văzut un mascul de fazan la doi pași de Polivalentă. Am văzut ciocanitoare într-un copac din fața blocului și niciodată n-am stat mai aproape de una. Cât privește modul de desfășurare, aici e altă poveste…

Prima pasăre mică, galbenă, cu negru pe cap (abia mai târziu am aflat că e codobatura galbenă și că erau din două subspecii) am văzut-o la un drum spre Iași. Intrasem pe un drum agricol, rapiță pe de o parte, grâu de un verde incredibil de cealaltă parte, așa că am lăsat mașina-n drum, cu portiera larg deschisă, cu pasagerii care m-au privit putin nedumeriți cum o zbughesc din mașină cu aparatul după mine. Am alergat după ea vreo 10-15 minute, dar am avut primele cadre frumoase. Iar până azi, ai mei s-au obisnuit (sper) cu noul meu hobby și ce presupune el.

Iarnă, viscol, -17 grade, în zona Șirnea. Canon 760D abia se miscă, la focalizare începe să scârțâie, bateria mai mai să moară, rafala = 1 și gata (cel mai greu a fost să-mi bag degetele în mănușă) am prins un cocoșar la masă. (de abia după această experiență am trecut la 7D).

Ziua 2 în Delta Dunării, la pândă la pescărașul albastru. 7 ore la pândă în cort. Am avut timp să-mi revăd toată viața. De mai multe ori. A venit de 5-6 ori, timp total maxim 30 secunde. Glonț, nu altceva. Dar am avut ocazia să prind în focus, printre altele, ciocănitoarea neagră, cea mai mare specie de ciocănitoare din Europa și o egretă cu freza-n vânt. Cât despre pescărel, norocul a fost în prima zi, când a fost mult, mult mai cooperant… și ocupat să cucerească o domnișoara superbă.

Câteva ore în mașină împreună cu Cristian Mihai, pe malul lacului Techirghiol, mi-au adus în focus cam 18 specii diferite. Mai multe decât am văzut în primii 40 de ani de viață. Fluierar de mlaștină, bătăuș, fugaci mic, notatiță… nu mai continui, că m-am turat, și stăm toata ziua la povești…

Înclin să cred că momentele decurg cum vor ele, eu doar sunt prezent acolo, atent la orice mișcare, la orice foșnet, la orice ciripit/cârâit/tril/etc.

Pe site-ul tău, ai documentat locurile prin care umbli de obicei pentru a-ți surprinde “subiecţii”. Povestește-ne puțin despre experiența ta din Delta Dunării și surprinderea codalbului (Haliaeetus albicilla), una dintre speciile destul de rar întâlnite în România.

D: Într-adevăr, pe www.doruspac.com încerc să documentez puțin, cât să nu plictisesc cititorii, atât locurile, cât și speciile surprinse. Ocazie cu care mai învăț și eu câte ceva. Și vreau să le multumesc celor de la SOR pentru site-ul plin de informații utile și nu în ultimul rând, pentru galeria de imagini.

Delta Dunării a fost o experienta extatică, cu o densitate mare de evenimente, condensate în doar 3 zile. O încântare pentru trup (n-am știut ca peștele poate fi gătit în atâtea feluri delicioase) și suflet. Ce peisaje, ce culori, ce lumină, ce ceață deasă am găsit acolo… Am fost pe apă înainte de prima raza de soare și ne-am întors, evident, după ultima. Totul pus impecabil la cale de către Iliuță Goean de la www.descoperadeltadunarii.ro.

Cea mai așteptată întâlnire pentru mine a fost cea cu pescărașul albastru. O apariție impresionantă deși atinge maxim 19,5 centimetri și nu trece de 45 de grame. O pată de culoare ce vine fulgerător și pleacă până ai clipit din ochi. Dacă esti norocos, îl prinzi câteva momente aranjându-și penajul. Totuși, nu-ți forța norocul și declansează cât poți de repede.

Am găsit apoi sute de pelicani, în lumină de dimineață, de apus, în contra lumină, în ceață. Am surprins în ceață un pelican creț în zbor. N-am crezut că voi reuși focalizarea. Ce forfotă când întâlnesc un banc de pești și cum încearcă să-i șterpelească de la cormoranii de lângă ei. Stârci de toate dimensiunile și culorile, lopătari timizi, egrete elegante, chire, chirighițe și corcodei, pe toate le-am văzut cu această ocazie.

Ca și cum toate acestea n-ar fi fost suficiente, surpriza a venit în ultima dimineață. Îl mai văzusem de vreo 2 ori peste zi, dar în zbor, în contra lumină și la distanțe consiberabile. Acum, era într-o poziție favorabilă, și am reușit să declanșez din mers; viteza bărcii a fost o problemă destul de mare pe de o parte pentru că echilibrul nu poate fi decât precar dar și o soluție în sensul diminuării distanței față de subiect. Pentru că subiectul, regele Deltei, nu prea vrea să stea la fotografiat.

Codalbul, căci despre el este vorba, la cei 75-90 cm și o greutate intre 4000-5500g, e o apariție impunătoare, ce te ia imediat în vizor, iar din priviri îți spune clar cine e șeful. Dacă pricepi rapid, ai timp să declanșezi și apoi să te bucuri de o asemenea întâlnire. Iar cand tu observi pe ecranul aparatului ghearele pregătite să prindă prada, ciocul putenic gata să lovească și privirea rece ca oțelul, el e deja departe…

Comportamentul animalelor poate fi, adeseori, o lecție pentru oameni. Din ce ai putut observa până acum, povestește-ne ce astfel de comportamente din viața sălbatică ți-au atras atenția.

D: Este fascinant cât efort depun părinții în încercarea de a te ademeni cât mai departe de pui, fac gălăgie ca să-ți distragă atenția, vin către tine, când amenințător, când simulând ca sunt loviți, doar doar te duci după ei…

Îmi place să observ și cum folosesc mediul înconjurător pentru a se camufla; evident, mă și enervează grozav când dispar în peisaj și nu mai reușesc să-i găsesc. Pot să stea nemișcați minute în șir parcă pentru a demonstra cât de eficienți sunt. În astfel de cazuri, trebuie să pui la bătaie multă răbdare și mai ales atenție, pentru a surprinde cea mai mica mișcare.

Împărtăşeşte cu noi una dintre fotografiile tale mai aparte şi spune-ne şi care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

D: Una din cele mai grele sarcini. Pentru că îmi plac foarte mult păsările de pradă și am reușit până acum să prind câteva în focus. Greu de ales între acvila de munte, acvila mică, codalb, vânturel de seară, vânturel roșu, șorecar comun și ciuf de pădure. Sper ca în zilele urmatoare să reușesc să urc una câte una toate poveștile pe site. Și totuși, cred că mă voi opri la ciuful de padure.

Povestea începe cu mai bine de 10 ani în urmă, când la o ieșire cu mașina spre comuna Berceni, am trecut peste “ceva” și cum nu ne-am pus de acord cu ce ar putea fi acel “ceva” ne-am întors să verificăm. Surpriza a fost maximă pentru că s-a dovedit a fi un pui de ciuf de pădure (informație aflată de fapt la vreo 2 săptămâni după), probabil căzut din cuib. Arăta destul de fioros, cu toate penele și puful stând în poziție perpendicular pe corp și cu aripile desfăcute la maxim, pocnind amenințător din cioc. Am văzut că nu poate zbura și cum nu voiam să-l lăsăm la voia întâmplării, l-am luat acasă și am încercat să-i găsim un adăpost. Îmi plăceau și înainte păsările din ordinul Strigiformes dar cele câteva zile petrecute împreună (până a ajuns la Grădina Zoologică din Băneasa) au fost incredibile și au fost suficiente pentru a mă cuceri 100%. De atunci însă, n-am mai văzut nimic din familia lor. Așa că îți închipui ce bucurie a fost pe mine când am auzit de ciufii sosiți în Parcul Tineretului și emoția primului moment ochi în ochi.

Cu siguranţă ai câteva specii de păsări pe care ai dori să le suprinzi în cadrele tale. Care ar fi acestea pentru tine şi de ce?

D: Așa, la prima strigare, cred că pot trece pe listă 2 – 3 – 10 specii. Voi începe cu pasărea omătului sau presura de iarnă, pentru că suntem în anotimpul potrivit, și voi continua cu pițigoiul de stuf, pănțărușul, mierla de apă, cocoșul de munte, huhurezul mare, ciuvica, vulturul sur. Apoi vreau să revăd pufinii. Acest “de ce?” pare sa fie întrebarea cea mai grea. Pentru că sunt incredibil de frumoase, pentru că sunt greu de surprins, pentru că sunt în diverse zone din țară și asta înseamnă și mai multă mișcare și aer curat.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeţi şi drumeţii”.

D: Cititorule, dacă ai ajuns cu lectura până aici, ești un tip tenace. Că m-am luat cu vorba și am bătut câmpii-n lung și-n lat. Îți recomand să-ți ridici ochii din gadget-uri, să-ți lași pașii să te ducă departe de zgomotul orașului, să ciulești urechile la sunetele naturii și să începi să te bucuri de toate minunățiile din jur. Vei fi mai bogat, pe zi ce trece…


Pentru mai multe fotografii și povești de-ale lui Doru, vă invităm să îi urmăriți site-ul: doruspac.com.

© text: Andreea Popescu, Doru Șpac

© foto: Doru Șpac

Adrian și Ilinca: ”Peste 170 de km cu 10 000 m urcați în 10 zile și încă o zi în care vremea rea ne-a ținut pe loc.”

Nimic nu-i mai frumos decât să îți împarți dragul de munte cu cel pe care îl iubești, iar Adrian și Ilinca știu asta foarte bine. Pasionați amândoi de turele montane, dar și de petrecutul timpului în natură, în general, anul acesta și-au croit frumos drum prin Mont Blanc, drum despre care ne-au povestit de ne-au făcut să fim și noi acolo, alături de ei, pe creste.

Înainte de a pleca la drum alături de voi, prin Mont Blanc, spuneți-ne cine sunt Adrian(Hogiu) și Ilinca(Alexandrescu) și cum au ajuns să iubească atât de mult natura și muntele?

A: Salut! Sunt Adrian și îmi place să fac mișcare de când mă știu. Muntele l-am descoperit abia în timpul facultății și tare mă bucur. De 7 ani, însă, dedic acestei pasiuni o bună parte din timpul meu liber, fie că înseamnă ture cu bicicleta, fie pe jos. Îmi amintesc cu drag primele ture în munții de acasă, munții Bârgăului și Călimani. Momentan, locuiesc în Cluj-Napoca împreună cu iubita mea, Ilinca, cu care împărtășesc bucuria zilelor petrecute pe munte.

I: Sunt Ilinca, m-am născut în București și am descoperit bucuria de a merge pe munte când eram mică și am mers cu tatăl meu pentru prima dată în Bucegi. La 17 ani am avut din nou ocazia să merg în câteva ture în Bucegi și Ciucaș și abia de-atunci muntele a devenit o parte importantă din viața mea. În 2014 m-am mutat în Cluj-Napoca. Momentan, studiez Medicina și mă bucur în continuare de timpul petrecut pe munte ori de câte ori am ocazia.

Spunea Mihai Jurca: ”Acolo sus, mai aproape de cer, cu norii fugindu-ţi sub picioare, te vei întâlni cu tine și-ţi vei da seama că ești om și stăpân, că ești liber și că poţi să zbori…”. Ce sentimente vă încearcă atunci când sunteți pe munte și ce înseamnă, de fapt, muntele pentru voi?

A: Pentru mine, muntele înseamnă liniște și bucurie. Acolo sus este cu totul și cu totul o altă lume.

I: Pe mine, când merg pe munte, mă încântă sentimentul de libertate, liniștea și faptul împart cu omul drag bucuria de a fi acolo.

Când ne-ați spus că plecați în Mont Blanc, am văzut nerăbdarea din ochii voștri și entuziasmul pentru a se face acea dată și a pleca. De ce ați ales tocmai acești munți?

A & I: Am ales această destinație pentru că ne doream să mergem undeva pe munte în afara țării, iar deoarece mergeam pentru prima dată în Alpi, Tour de Mont Blanc ni s-a părut foarte potrivit pentru a descoperi acești munți. De asemenea, poveștile și fotografiile prietenilor ne-au inspirat să urmăm și noi acest traseu.

Pentru că ați mers mult pe jos, rucsacul a trebuit să fie unul potrivit pentru așa ceva. Cum a fost cu împachetatul rucsacului și ce ați recomanda celor care pleacă într-o tură montană destul de lungă să își ia neapărat cu ei?

A & I: Cel mai important lucru este ca rucsacul să fie mărimea potrivită și să fie bine reglat pe corpul celui/celei care îl poartă. E important ca atunci când faci bagajul să nu-ți umpli rucsacul cu lucruri inutile. Le vei duce pe toate în spate atâtea zile, poate nu vei folosi tot ce ai luat cu tine, iar greutatea prea mare a rucsacului îți poate crea probleme. Un lucru de nelipsit, însă, este simțul umorului, pe acesta e musai să îl aveți cu voi… ah, și husa de ploaie pentru rucsac.

Amândoi sunteți pasionați de drumețiile pe munte și mergeți destul de mult și cu bicicleta, deci condiția fizică nu vă lipsește. Ați avut parte, totuși, de o pregătire mai specială pentru tura aceasta?

A&I: Nu am avut vreo pregătire mai specială față de ceea ce facem de obicei, însă cu câteva săptămâni înainte am ieșit ceva mai des la alergat sau cu bicicleta și am făcut câteva ture cu rucsac mare în spate. Așa am încercat să ne dăm seama cum să ne organizăm mai bine bagajele și mâncarea și cum să ne dozăm efortul, având în vedere că urmau cam 10-11 zile cu rucsacul în spate. Am ales să mergem pe trasee din munții Rodnei, Călimani și Făgăraș, comparabile ca dificultate și lungime cu ceea ce citiserăm în ghidul despre Tour du Mont Blanc.

”Peste 170 de km cu 10 000 m urcați în 10 zile și încă o zi în care vremea rea ne-a ținut pe loc. Am avut 5 zile de soare apoi au urmat 3 zile de ploi și ninsori.” Cam acesta a fost rezumatul pe scurt, pe care îl spuneați, cu privire la tură. Care ar fi rezumatul puțin mai pe lung al turei și care ar fi momentele aparte pe care le-ați avut în cadrul ei?

A&I: Tura noastră ”a început”, de fapt, cu mai bine de un an înaintea plecării. La începutul lui august 2016, într-o zi, Adi s-a gândit cum ar fi dacă am merge să facem Turul Mont Blanc-ului, mai ales că mai povestiserăm despre el. Am căutat rapid pe Internet câteva informații de bază și ne-am zis cam de acum într-un an o să plecăm. Și de la acel moment încolo au început pregătirile. Un an mai târziu eram acolo în Courmayeur, punctul de start ales de noi. Informații despre circiut aveam din căutările noastre pe Google, dar și din ghidul scris de Kev Reynolds, ghid care ne-a fost extrem de util.

Ziua 1. Am mers destul de puțin, din Courmayeur până la Rifugio Elisabetta, unde am ajuns după amiaza devreme. Până seara ne-am plimbat și am tot fotografiat ceea ce ni se descoperea în fața ochilor. Pe la apus am montat cortul și, nu la mult timp după, au apărut alte 2-3 corturi în apropiere.

Ziua 2. Ziua a doua a fost ceva mai lungă, deoarece am trecut din Italia în Franța prin Col de la Seigne. După o coborâre foarte lungă până la Refuge des Mottets, am continuat coborârea până în Ville des Glaciers(1789 metri) și apoi am început urcarea lungă către Col des Fours, unul dintre punctele cele mai înalte ale traseului(2665 metri). De acolo, am ajuns destul de repede la Refuge du Bonhomme. În apropierea cabanei, mai erau deja câteva corturi, așa că, cu acordul cabanierului, îl punem și noi pe-al nostru.

Ziua 3. În această zi, am coborât prin rezervația Les Contamines-Montjoie(superbe locuri pe acolo) până în orășelul Les Contamines, probabil cel mai frumos pe care l-am văzut în aceste zile, unde am căutat cazare.

Ziua 4. În a patra zi am plecat din Les Contamines către Les Houches. Am trecut de Refuge du Truc și Refuge de Miage, iar nu la mult timp după asta, am început o urcare destul de lungă prin soarele destul de puternic către Col du Tricot. Urma să traversăm torentul din Glacier du Bionassay, peste care este un pod suspendat. Fascinant locul. Continuând drumul, am ajuns la o pășune cu vaci despre care aflaserăm că sunt destul de ostile(am avut ocazia să vedem asta chiar cu ochii noștri), așa că am plecat de acolo destul de repede. Curând am întâlnit și linia ”tramvaiului” Mont Blanc; aici traseul către Les Houches nu e prea bine semnalizat. Eram destul de dezorientați și nici harta nu ne ajuta prea mult, dar o doamnă ne arată direcția bună și continuăm coborârea în grabă până în Les Houches, unde am găsit un camping.

Ziua 5. În ziua a cincea, am pornit din Les Houches. Eram nerăbdători: urma să urcăm pe Brevent, un loc perfect pentru a vedea, în sfârșit, Mont Blanc-ul. Pe vânf ajungem unde pe după-amiază, chiar înaintea ultimei telecabine. Era liniște, dar înnorat. Nu am putut vedea Mont Blanc-ul de acolo, iar vremea urma să se strice. Am continuat, însă, drumul către La Flegere destul de grăbiți, căci speram să nu ne apuce întunericul sau ploaia până să ajungem să instalăm cortul. Din fericire, am ajuns exact la timp ca să montăm cortul lângă un lac din apropiere. Ne-am pregătit de somn, însă ploaia a început să bată destul de tare peste cortul nostru. Am adormit greu, îngândurați, căci nu știam ce vom face a doua zi, în cazul în care ploaia ar fi continuat tot așa. Neavând nici sursă de apă potabilă, totul devenise mai complicat.

Ziua 6. În ziua a șasea, ne-am trezit, iar ploaia nu se oprise deloc, ba, din contră, și, în plus, se lăsase și o ceață deasă de nu mai vedeam nici marginea lacului lângă care aveam cortul pus. Nu părea o zi chiar bună. Vreo oră ne-am tot gândit dacă să așteptăm să se potolească ploaia sa că pornim la drum sau să mai stăm aici o zi. Până la urmă am decis să rămânem în cort, citind din ghidul TMB și uitându-ne la fotografii.

Ziua 7. În dimineața acestei zile ploua în continuare, dar parcă mai domol. Ne-am adunat lucrurile fără nicio tragere de inimă, am împachetat cortul ud leoarcă și am pornit agale la drum prin ceață, vânt, ploaie și frig. Am ajuns într-o zonă abruptă, unde am coborât treptele montate pe stânci până deasupra orașului Argentiere. [… ] După un drum care părea că nu se mai termină și în care vremea nu se mai schimba niciun pic, am ajuns în sfârșit la granița cu Elveția: col de Balme. Fără să stăm pe gânduri, am coborât direct către satul Trient(Elveția), unde am ajuns pe seară destul de înfrigurați și flămânzi. Din fericire, am avut parte acolo de un duș cald și o cameră primitoare. Înainte să adormim, am povestit cu colegii de cameră(americani, australieni, canadieni) și ne-am mai înveselit.

Ziua 8. În a opta zi, vremea deja părea că se îmbunătățește. După ce am mâncat bine la micul dejun, am pornit voioși către Champex. Startul UTMB avusese deja loc, așa că, ne așteptam să-i întâlnim pe o parte dintre alergători. Am rămas puțin pe lângă voluntarii concursului, care îi așteptau emoționați pe primii concurenți. După ei, ne-am continuat și noi drumul binedispuși. Am ajuns pe după-amiază la Champex unde, pentru că nu mai puteam intra pe Internet de pe telefon, am luat orașul la pas pentru a vedea ce am putea găsi. Era frig și lapoviță, cortul nostru era încă ud, precum și o parte dintre hainele din rucsaci. Am găsit un camping care părea bun, dar înainte de a ne instala acolo, am mers la magazin pentru a ne lua mâncare pentru zilele următoare. Ieșind in magazin, am văzut o casă pe care scria ”camere libere”, nu am mai stat pe gânduri și am mers să stăm acolo peste noapte.

Ziua 9. În dimineața zilei a 9-a, gazda ne-a așteptat cu un mic dejun cum nu mai avuseserăm parte de ceva vreme. Afară era soare de-a binelea, în sfârșit. Pornim mai departe bucuroși. Pe după-amiază ajungem în La Fouly, unde am găsit cel mai mare camping pe care l-am văzut vreodată: întins pe o suprafață imensă; semăna mai degrabă cu un sat decât cu un camping.

Ziua 10. Am pornit din La Fouly către Ferret. Știam că acea zi e cam ultima zi lungă, deoarece urma să ajungem înapoi pe tărâm italienesc și să dormim la Rifugio Elena.

Ziua 11. Aceasta a fost ultima zi. Am pornit de la Elena dis-de-dimineață și, destul de curând după, am făcut și o pauză la Rifugio Bonatti, unde am mâncat și am mai stat să ne bucurăm de soare. Ce ciudat că vremea cea mai bună a rămas pe ultima zi… am parcurs ultimii kilometri din tur cam cu tristețe pentru că ne apropiam de final. După-amiază am ajuns în Courmayeur unde am sărbătorit încheierea turului cu o pizza, exact la fel cum făcusem în urmă cu 12 zile, adică cu o zi înainte să începem cea mai interesantă călătorie a noastră pe munte de până atunci.

Cum a fost această experiență din Mont Blanc pentru voi și ce anume ați schimba (comparativ cu acesta) pentru o viitoare dată când v-ați întoarce prin acele locuri?

A&I: A fost o experiență unică, deoarece nici unul dintre noi nu mai fusese în munți așa departe de România și atâtea zile doar cu cort și rucsac. Ne-am informat și ne-am pregătit bine, așa că nu am avut mari dificultăți. Dacă ar fi ceva de schimbat, pur și simplu am alege să stăm mai mult timp și să ne bucurăm de toate frumusețea de acolo.

Ați urmat potecile multor vârfuri montane din ţară. Care a fost cel mai greu traseu pe care l-ați parcus și de ce? Ce recomandări ați avea pentru cei/cele care doresc să îl urmeze?

A&I: Au fost destule momente în care ne-a fost mai greu, deci de aceea poate nu neapărat un traseu anume a fost cel mai greu. Important este pentru fiecare să se documenteze despre traseul pe care urmează sî îl parcurgă și condițiile meteo, tocmai pentru a putea să își gestioneze mai bine timpul, dar și energia. Și, cel mai important, este ca într-un moment dificil să te adaptezi situației, să ai putere să renunți la planul inițial – dacă este necesar, pentru a nu te pune în pericol.

Care sunt planurile voastre privind călătoriile și drumeţiile de acum încolo? Aveți ceva destinaţii în care v-ați dori mult să ajungeți?

A&I: De dorit, ne-am dori să ajunge prin atâtea locuri, de exemplu, sunt încă multe locuri și din munții României pe care încă nu le-am văzut. Ar mai fi pe ”lista” noastră Islanda, Patagonia și cel puțin o tură lungă cu bicicleta pe undeva prin Europa. Și, bineînțeles, să revenim în Alpi, căci ne-am îndrăgostit de acești munți.

Un mesaj pentru cititorii ”Drumeți și drumeții”.

Bucurați-vă cât mai mult de timpul petrecut în natură așa cum vă place, indiferent că este alergare, drumeție, alpinism, tură ci bicicleta, schi, fotografie etc. Natura, și poate mai ales munții, are atâtea de oferit și fiecare poate găsi ceva care să-i încânte sufletul.


Adrian a mai scris, din când în când, despre turele pe care le-a mai făcut pe munte pe blogul său raportdetura1.blogspot.ro. Vă invităm să îl citiți, deoarece veți afla informații care vă vor putea ajuta în viitoarele voastre ture.

© text: Andreea Popescu, Adrian Hogiu și Ilinca Alexandrescu

© foto: Adrian Hogiu și Ilinca Alexandrescu

Stefan Christmann: ”I believe patience is the greatest virtue that one can have when pursuing a career in nature photography.”

Stefan Christmann is an inspiration for us and this interview with him made us to believe more in what we are doing. This interview is an incredible lesson about enthusiasm, passion and dedication.
Can you please tell our audience a little bit about yourself and how your passion for photography came to life? Was this passion focused on wildlife from the beginning or was it more towards other elements of nature?S:
To be quite honest, my interest in photography came to life, because I wanted to be able to capture on film (yes I shot 35mm film in my early days) what I could see with my eyes so that later on I would be able to share it with others. Nowadays my photography has become about seeing things with my eyes like I would see them with a camera so that later on I can share my vision with others and show them how magical and artistic nature is on every scale.
It all started with a trip to Yellowstone National Park in Montana/Wyoming, where I was staying during a student exchange. When we visited this magnificent area I was blown away by nature and the many miracles all around me (geysers blowing off steam, bison walking right through hot spring areas and coyotes searching for food in the great valleys). It was 2002 and all I had with me was a 1.3MP digital compact camera with a very limited focal range and an even more limited personal photographic skill set. Consequently, whatever I saw and then captured on the sensor never looked like the real scene in front of me.

Upon my return to Germany, I borrowed my dad’s old fully manual Minolta SRT-303b SLR camera along with three lenses (28mm, 50mm, and 135mm) and started to experiment on how to really capture my vision onto film. Nature seemed like a great place to experiment, since there was an abundance of subjects, so a friend (who was also interested in photography) and I ventured out into the forests whenever we got the chance and played with long exposures, shallow depth of field, polarizing filters and so on. It was the time spent out in nature that really got me hooked on the complexity of ecosystems and the many treasures that are hidden all around us- we just need to see them. Over time my seeing evolved and I learned to anticipate how a real-life scene would look through the lens with a shallower depth of field, a certain shutter speed and just in general the settings I could pick on the camera. The camera had evolved from being a tool for creating an image of nature into a tool for creating an interpretation of nature.

Your photography is a definition of the wildlife art, capturing in a minimalist, intimate, yet complex at the same time, the way nature creates a symbiosis with the wild animal. How do you manage to capture the balance between them?

S: A lot of people ask me how I create my images, but unfortunately I do not have a recipe for a good photograph. I am purely driven by instinct and by my sense of aesthetics.
In the early days of my photography, I stuck to rules like the rule of thirds or the concept of negative space and I feel like these guidelines have helped me a great deal to develop my own style. Nowadays the question I like to ask myself before taking a picture is „What fascinates you about the scene in front of you?” or „Why do you want to photograph this?”. The answers can be as easy as „I like the way the lines lead through the frame” or „I like the speckle of color the subject adds to an otherwise monochrome surrounding”.

The impression of intimacy is likely to come from my admiration towards my subject. I always find things about my subjects that amaze me – like a repetition of patterns, a variety of colors, the sheer beauty of an animal or an extraordinary piece of behavior. I believe that if you really sympathize with your subject and truly care about it, the intimacy in your photographs will come automatically. In this respect, minimalism is simply a technique to set the stage for a subject and to not include things which would take away from it.

“A camera is a tool for learning how to see without a camera.”, the influential American documentary photographer and photojournalist Dorothea Lange liked to say. How did you learn how “to see without a camera” and develop your own style?

S: Whenever I pick up a camera in order to photograph a scene in front of me, my mind has already created a preview image of what the scene will look like as soon as I look through the viewfinder. The precision with which this vision and reality coincide is a measure of how far my learning process has come. That being said, I think the only way to really learn how to see without a camera is by using it as much as possible since it will teach you how your settings and actions on the camera will translate into an image. After a while, you will be able to turn your vision into reality (reality being the photograph) and you will be able to share your vision with others through these images. Also, looking at the work of others is a great way to develop your vision and to learn how cameras can see when operated by another set of hands.

For myself, the camera has changed the way I look at the world forever and it has helped me to see aesthetics in even the smallest of things. I can find beauty in a puddle or in an arrangement of stones – things which can be seen everywhere but are often overlooked by most people. Photography has enriched my life in so many ways and even without a camera in my hands I am constantly seeing compositions and potential photographs. Sometimes I feel that I can improve my photography without actually pressing the shutter but just by visualizing a scene in my mind and imagining what it would look like through a viewfinder. Consequently, my own style is just a deduction of my sense for aesthetics and my admiration towards the many compositions of nature.

A few years ago you wrote this for naturescapes.net: ”Antarctica has been my photographic dream. Together with a group of eight other people I have lived here for an uninterrupted period of 14 months, nine of which we were completely isolated and only reachable via satellite communication.”(”My year in Antarctica”) What does this time spent in there meant for you(especially, from a photographic perspective)?

S: Antarctica is the greatest place I have ever been to in my entire life. It is nature in its purest form – beautiful and unforgiving. I have always been drawn to places that dwarf humans and which show, that we are simply guests on this planet and not its owners. In this respect, my first year in Antarctica was a unique opportunity to spend a lot of time in such a place, which one would otherwise only be able to visit for a few weeks. Also in terms of my personal development, Antarctica showed me how little a person actually needs aside from a warm bed and food to be happy. All the belongings I took with me during my first winter in Atka Bay fit into two Zarges boxes.

From a photographic perspective staying in Antarctica for over a year gave me the chance to observe and document the life cycle of one of the most charismatic species on Earth, the emperor penguins. Never before had I worked on a single photographic topic for such an extended amount of time in such a remote and inspiring place. I photographed animals before and I also had some success in nature photography competitions, but I believe that Antarctica advanced my photography immensely. The landscape around Atka Bay is very flat and aside from a few icebergs, there are not many features to be included in photographs. Consequently one has to be creative and really make use of light and weather in order to create images that show a variety of subjects.

Last but not least, having the opportunity to photograph the emperors for an entire year and also during the Antarctic winter enabled me to create a portfolio with a lot of niche images, which are rather unique and go far beyond the typical Antarctica summer photos from the peninsula. I do not want to sound unappreciative of these images though as they made me want to go to Antarctica in the first place, but photographing on this continent during polar winter is a different story and much harder work than most people might imagine.

Your photographic project from Antarctica, about emperor penguins, presented us a hidden world, dominated by beauty and rules, though unwritten yet followed by the animal species living there. How did you accommodate to that extreme climate, far away from any human settlements, surrounded by a myriad of white, harsh wind, and very cold temperatures?

S: Well, first and foremost by wearing appropriate clothing ;). Seriously, we were equipped with great polar overalls, boots, and mittens, that kept us warm for some time, but no matter how many layers of clothing you are wearing there will be a point when you will start feeling cold eventually. The amount of time needed for the cold to break through, however, gets shifted and it is really remarkable how well the human body is able to adapt to cold climates. In the middle of winter, when we were experiencing temperatures of -44°C and below we had gotten to a point that whenever the thermometer rose to temperatures around -30°C we would be speaking of „warm” days. Still, seeing the emperor penguins facing the harshest winds and coldest temperatures every minute of every hour of every day boggles the mind. Whenever we would return to base in order to escape storms or other dangerous weather conditions the penguins would remain on the sea ice making the best of every situation, sometimes even without having eaten in months.

In terms of surviving in Antarctica humans are no match at all to these majestic birds, so most of the time we accommodated to the extreme climate by trying to avoid the VERY extremes. A certain amount of pain is unavoidable when working in Antarctica though and not wanting to leave the sea ice whenever a gust of wind hits your face is essential. Especially during winter when your entire face gets covered in ice and you cannot fully open your eyes anymore since little icicles act as hooks interlocking your eyelashes, the overall feeling in your body cannot be described as pleasant anymore. There were days when my entire body would be sore from having had to shiver from the cold on the previous day and there are so many more things that make your life harder when its cold. I do not want to sound like I am complaining though – spending a lot of time outside in these conditions always was a conscious choice and in the end always worth it. I took my best photos in conditions in which most people would have stayed inside.

You managed to capture the silhouettes of the emperor penguins in a very artistic way, and we can imagine that such a photographic activity was not an easy one. What can you tell us about the life of these animals?

S: They live a life of dedication and sacrifice in order to inhabit a niche, which no other animal on Earth can inhabit. In exchange, they get a habitat free of land predators where they can mate and breed and raise their young. What seems to be a fair trade-off, however, is only half as good a deal as many people might think. While there are no direct predators during winter time when the birds breed, weather can be seen as the main threat to their life. Unforgiving storms at the coldest of temperatures take the lives of young emperors, adult emperors, and even unborn emperors when eggs fall from the feet of a breeding bird.

Aside from these cruel scenarios, the birds lead a very special and inspiring life. They are serially monogamous, which means that two emperor penguins mate for one breeding cycle and stay faithful to each other during that time. Once the female has laid the egg she will pass it to the male who will then incubate the egg for over 60 days, while the female will return to sea in order to feed. When the chick finally hatches the male will not have eaten in over four months and will have lost much of his body weight – still, he manages to regurgitate a first meal for the small and vulnerable chick to keep it alive until its mother comes back and the roles reverse. It’s a very complex and dangerous upbringing of the chick since there are many things which can go wrong. If one of the parents does not return from the sea it could wipe out the entire family – the parent which does not come back from feeding in the ocean, the other parent which is too weak to reach the ocean after having waited for so long and the chick which will starve to death, because it is not getting fed.

Looking at the colony as a whole, emperor penguins have developed remarkable group based survival strategies like huddling, which shows that they can function as a superorganism, keeping each other warm even if there is no family-based relation amongst them. There are many aspects of their life which are utterly astounding and many types of behaviors which make following their lifecycle for an entire year a very rewarding experience.

What are your feelings when you are out there shooting nature in all its splendor?

S: Especially in Antarctica, it was always a feeling of gratitude. I am aware of the fact, that not very many people get the chance to experience what I have experienced and even less people get the chance to make this journey twice like I did.

However, aside from gratitude I also felt a lot of pressure from myself. Wintering in Antarctica is not a decision that one should take lightly as it means that you will have to abandon your loved ones for the entire time of your stay. During winter time it is not possible to reach or leave the continent and hence no visits from friends or trips back home are possible. Consequently, spending a year in Antarctica does not only mean that you’ll be investing a year of your own life into the project but also a year of your partner’s and/or your family’s life. I am lucky enough to have a wife who will always support me in making my dreams come true, but when she allowed me to go to Antarctica and winter for a second time in 2017 I also started to feel the burden of making every minute of my stay count – after all I’d be investing a year of both of our lives into this trip. However, the pressure I felt to use my time wisely and effectively also motivated me to go beyond the obvious shot and to create a portfolio of images which would be unique and novel to the photographic community.

Ansel Adams said that “a great photograph is one that fully expresses what one feels, in the deepest sense, about what is being photographed”. I’m sure you care a lot about all your photos, and you go back to admire many of them just to get a sense of the emotions captured in them. Can you please share with us the story behind one of these photos?

S: I have very fond memories of a photo from Antarctica, that I have called „group hug”. It shows a so-called creche, which is basically a miniature huddle of emperor penguin chicks. It was my birthday in 2012 and my wish for the day was, that my fellow winterers and I would go onto the sea-ice for sunrise which was around 3am at that time of the year. It was a clear and cold day with almost no wind but bitterly cold anyway. After the sun had risen and we had spent some time with the emperor penguin colony I saw a group of penguins in the shadow of an iceberg that was acting very busy. When I approached them I could see that some of the emperor penguin chicks were huddling together in order to stay warm and it was the cutest thing I had ever seen. Contrary to how huddles work if they are formed by adult penguins though, this huddle was much more dynamic and unorganized. Obviously, the warmest and nicest place of a huddle is in its center where the birds get warmed from each side. As a consequence, all the young chicks were trying to get as close to the center as possible by ducking down and pushing themselves deeper into the group. Their urge to get to the warm center became so strong, that some of them even ran towards the creche and boldly leaped into the middle of it, crowd surfing on their peers in the process.

There were no hard feelings as everybody was still learning and it was the most wonderful and innocent behavior to watch. When I took my photo I wanted to fill the entire frame with chicks to show the coziness and cuteness of this sight. Suddenly one of the chicks lifted its head and looked right at me, which was the perfect moment to take the shot. I still smile every time I look at the image.

The life of nature and wildlife photographer is not easy at all but is healthy for the mind and soul. What advice would you give to those who want to start on this path, as well as to those who have already embarked on this journey?

S: One thing which I have learned over the years that I have been trying to gain traction in the field is, that the path which leads to success is very individual and different for all of us. Never let yourself be discouraged, because you are not advancing as fast as someone else or if you are not heading into the same direction as your idol.

Photography is utterly personal and subjective and if you truly care about what you do, you WILL have success eventually. I believe patience is the greatest virtue that one can have when pursuing a career in nature photography. It took me over ten years to get recognized by the community, but I kept doing what I loved and composing images in the way that I liked and that excited ME.

If you were to choose a single quality within yourself that helped you be who you are now, what would that be?

S: I think one quality, which has helped me a lot in my photographic life is enthusiasm. Everything in nature amazes me and even if I had disappointments in photography competitions, pitching a story to a magazine, etc., I have always continued my journey for the sake of being out in nature and experiencing and sharing its wonders. By sharing my images and stories from the field I am trying to give something back to nature and encourage others to go out, to explore and to care about nature themselves.

A message for the readers of “Drumeți și drumeții”.

S: This planet is a gift to mankind and we need to start treating it like that. People like you can make a difference!

© text: Andreea Popescu, Stefan Christmann

© foto: Stefan Christmann

Andrei Marius: ”Îmi place să surprind și peisajul în imensitatea sa, dar și detaliile care mă înconjoară.”

Pasiunea pentru fotografie poate veni din lucruri aparent mici, dar care sunt, de fapt, punctele care „declanșează” omul în a se dedica în ceva care îi place. Andrei Marius a descoperit fotografia dintr-o întâmplare, iar de atunci i s-au deschis tot mai multe orizonturi. El spune că e ”un amalgam de dorințe fotografice”, de aceea în fotografiile pe care le realizează pot fi întâlnite momente diferite, din locuri diferite.

Ești o prezență destul de tăcută în mediul acesta al fotografiei, însă, cu toate acestea vii cu niște cadre din natură plăcute privirii. Totuși, poţi să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, şi background-ul pe care îl ai şi cum ai ajuns să te îndrepţi către fotografie?

A: Salutare tuturor! Știți cum este: până nu ai nimic concret de spus, mai bine taci și observi. Înveți de la alții și pui în practică, dar cel mai important este să te descoperi pe tine și ceea ce vrei să transmiți. Poate, până la urmă, o să ai și un cuvânt de spus. Chiar dacă nu am un cuvânt de spus, mă încântă că pot îmbucura privirea celor care îmi văd fotografiile (mă voi folosi de termenul generic ’’fotografie/i’’, chiar dacă mai am de muncit până să le pot numi cu adevărat fotografii). Cred că lumea se miră de personajul acesta îmbrăcat în negru. Eu mă mir ce caut aici! Eu sunt fratele Andrei Marius și am 25 de ani, originar din Faraoani, jud. Bacău. Sunt frate franciscan și fac parte din Ordinul Fraților Minori Conventuali, un ordin religios ce a fost întemeiat de către Sfântul Francisc din Assisi, în secolul al XIII-lea. Sunt student la teologie la Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman  și mă pregătesc să devin preot romano-catolic.

Pot să spun că fotografia a apărut în viața mea dintr-o întâmplare. În 2013 am fost numit fotograf și cronicar al facultății unde studiez și am început să folosesc un DSLR entry-level, dar care nu era al meu. Pe lângă fotografiile pe care le făceam la diferite evenimente din cadrul facultății, am început să fotografiez cam tot ce prindeam. În 2015, toamna târziu, mi-am cumpărat prima cameră de fotografiat, un Canon 700D și două lentile. Am adunat câteva fotografii cu acest aparat, zic eu destul de reușite. După un an am schimbat sistemul și am început să folosesc un Pentax K5 IIs și mai multe lentile. Dar nu contează prea mult acest lucru. Contează faptul că fotografia a reușit să mă apropie mai mult de natură. Poate unii s-au apucat de fotografie pentru că deja erau apropiați de natură și voiau să o imortalizeze cumva, iar fotografia se pretează la așa ceva. Nu mă consider un fotograf, ci doar un simplu om care are o cameră de fotografiat.

Pentru că fotografia de peisaj, în special, e principala ta înclinație, care anume sunt, de obicei, inspirațiile tale în ceea ce privește surprinderea anumitor cadre?

A: Merg pe principiul: privește frumusețea din jurul tău! Datorită acestui lucru, pot vedea frumusețea și într-un munte care mă face să mă simt mult prea mic, dar și în firul de iarbă care mă înconjoară și care mă cheamă la a mă face mic pentru a-i putea surprinde esența. Este adevărat că în ultima vreme am realizat multe peisaje, în special în vara acestui an, dar nu cred că mă pot încadra într-o anumită categorie.

Se poate observa că am un stil cam haotic, ca să spun așa. În sensul că nu urmez un fir liniar care să mă ajute să-mi formez un portofoliu unitar și în care să se observe coerența. Cred că nici nu vreau să fac asta, de frică să nu-mi scape alte aspecte ale realității care mă înconjoară. Alții pot vedea acest lucru ca pe o pierdere, alții poate că nu. Când am început să fotografiez, eram înnebunit după culorile norilor de la apusul soarelui. Fotografiam acești nori în disperare, încercam să nu pierd nici o seară fără a face câteva fotografii de acest gen. Mi-a trecut febra respectivă, dar tot încerc să fotografiez tot ce prind: ciori, flori, detalii din natură, peisaje, chiar și fotografie de stradă. Sunt un amalgam de dorințe fotografice și încerc să capturez toate momentele care cred că merită a fi imortalizate.

Natura ni se descoperă mereu și parcă de fiecare dată, chiar dacă mergem în același loc, ea ni se arată altfel față de data trecută. Care sunt momentele zilei, precum și stările naturii, să le numesc așa, pe care îți place să le surpinzi în cadre?

A: Mereu rămân uimit de felul în care natura ne surprinde și chiar dacă este vorba de același loc, ne arată mereu alte fațete. De fapt, contează modul în care noi privim natura și dacă avem mereu ochii larg deschiși, vom putea descoperi mereu ipostaze noi în care să surprindem același subiect. Îmi place să admir un răsărit, dar nu am prea multe la activ…de fapt am doar unul memorabil, pe malul Mării Adriatice.

Îmi plac, de asemenea, și  apusurile de soare. Am văzut mai multe apusuri decât răsărituri. Din păcate, nu am avut ocazia unui răsărit sau apus la munte. Sper ca în viitorul apropiat să am parte și de așa ceva. Îmi place să surprind și peisajul în imensitatea sa, dar și detaliile care mă înconjoară. Îmi place și lumina care cade pe anumite subiecte și le izolează, scoțând în evidență unicitatea lucrurilor. Sunt momente când merită să surprinzi complexitatea naturii în ansamblul ei general, dar recunosc că îmi place enorm să surprind și micile detalii. Încă mă educ în acest sens și îmi doresc să surprind și mai bine detaliile, mai ales cele prezente în locul în care trăiesc, în curte, în spatele casei, în grădină, pe marginea drumului.

Ai ajuns prin Parcul Național al Pirineilor, un loc aparte de pe teritoriul francez, în care ai avut șansa să vezi Lacul Gaube și masivul Vignemale, două dintre simbolurile acestui parc. Povestește-ne puțin despre experiența ta pe care ai avut-o în Pirinei.

A: A fost o experiență pe care nu o voi uita, sper eu, niciodată. Ce-i drept, nu sunt prea umblat prin lume și nu am vizitat locuri de acest gen, dar minunățiile prezente în Parcul Național al Pirineilor sunt de necontestat. Găsiți fotografii și impresii destul de sugestive la o simplă căutare pe google. Practic, nu am făcut o tură în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, misiunea mea în acea zonă a fost alta. Am petrecut două luni la Lourdes, într-o comunitate de frați franciscani. Ar fi multe de povestit, dar nu prea are treabă cu fotografia și nu vreau să vă încarc.

Stând acolo, am avut ocazia să umblu puțin și prin Parcul Național al Pirineilor. Pe lângă Lacul Gaube și Masivul Vignemale, am mai vizitat  Lac d’Estaing, Lac de Plaa de Prat și Cirque de Gavarnie. De la Lacul Gaube se pleacă spre Masivul Vignemale, iar traseul este unul minunat. La fel de minunat este și traseul ce pornește de la Lac d’Estaing și duce spre Lac de Plaa de Prat. Cirque de Gavarnie este ca un amfiteatru imens în aer liber, iar Masivul Vignemale te face să te simți într-adevăr mic de tot. Altfel nu te poți simți, când în fața ta se înalță un perete de stâncă ce depășește 800 de metri. Și mai interesant a fost când am auzit cum a trosnit ghețarul în timp ce savuram o bere rece la terasa refugiului din fața masivului.

Cum a fost această primă experiență a Pirineilor pentru tine, din punct de vedere fotografic, și ce anume ai schimba(comparativ cu ceea ce ai realizat acum) pentru o viitoare dată când te-ai întoarce prin acele locuri?

A: Experiența primă a Pirineilor a fost una pe fugă, la propriu. Am adus cu mine multe cadre care îmi plac, m-am bucurat de ceea ce ochii vedeau și făceau să-mi tresalte inima de bucurie, dar în graba aceea sunt sigur că am pierdut multe, mai ales am pierdut contactul cu natura, cu tot ceea ce mă înconjura, cu liniștea deplină. La un moment-dat, fiind pe un traseu, m-am oprit. Eram singur, nimeni în față, nimeni în spate. Eram singur în acea imensitate și am simțit fiorul micimii. Simțeam cum îmi gonește sângele prin vene, bătăile inimii erau accelerate, iar eu eram acolo, într-un imens sanctuar. Aceste lucruri aș vrea să le recuperez.

Nu știu dacă am acumulat 24 de ore petrecute în acești munți minunați. Am avut trei ieșiri, în trei după-amiezi călduroase de vară. Aș dori să acord mai mult timp plimbării prin acei munți și mai ales să prind momentele forte cum ar fi răsăritul și apusul. Iar sezonul de toamnă târzie cred că este cu mult mai minunat decât cel de vară. Culorile se schimbă, apare zăpada și reiese acel contrast dintre albul zăpezii și culorile frunzelor de copaci. Deja mi-e dor de acele locuri!

Ai avut o fotografie publicată în ”Black Magazine”, fotografie care prezintă un moment din ciclul de viață al naturii. Spune-ne mai multe despre acea fotografie și momentul când ai susprins-o.

A: Această fotografie este un semn clar, cel puțin pentru mine, că se pot face fotografii și în locurile cele mai banale. Nu stă nimic spectaculos în spatele acestei fotografii. Eram acasă pentru câteva zile, în luna iunie 2016, în satul meu natal. Într-una din aceste zile mi-am luat camera de fotografiat și am intrat în grădină. Pe urmă venise și mama. I-am făcut și ei câteva fotografii, dar am observat și acești maci rămași fără floare. Inițial nu mă așteptam să iasă cine știe ce din cadrul respectiv. Abia când am început editarea cadrului mi-am dat seama că aș putea scoate ceva interesant. Astfel, am ajuns la rezultatul pe care îl vedeți. Aceeași fotografie a fost publicată și în revista online Fine Eye Magazine, nr. 2 din 2017. Este prima fotografie care mi-a fost publicată vreodată. A fost un moment frumos. Știu că nu sunt reviste prea cunoscute, dar pentru mine a însemnat mult, mai ales că lucrările din revistele respective sunt la un nivel ridicat.

Aproape orice fotograf sau pasionat de fotografie are o fotografie preferată a sa, cu o poveste în spate. A ta care este?

A: Probabil că am fotografii mult mai bune decât aceasta, dar sentimentul pe care l-am trăit când am realizat cadrul a fost unul minunat. M-am simțit fericit. Nu pot să redau în cuvinte exact ce am simțit, dar mi-a apărut zâmbetul pe buze din senin și m-am bucurat de moment.

Fotografia este din 2016. Mă aflam la Portonovo, în apropiere de Ancona, pe Riviera del Conero, pe malul Mării Adriatice. Mă pregăteam să plec spre casă când am văzut scenariul respectiv. Mai târziu, când am publicat fotografia i-am atașat și descrierea următoare: Visul unei seri de vară. Invitație la meditație. M-aș bucura să vizualizați această fotografie de pe un ecran mai mare decât cel al unui telefon, să o vizualizați pe tot ecranul în timp ce în jurul vostru este întuneric. Priviți imaginea și întipăriți-o în minte și inimă. Relaxați-vă puțin și lăsați această imagine să prindă viață: se vor auzi pescărușii, veți simți briza mării, veți vedea barca cum alunecă lin pe apa mării. Fiind voi înșivă pe barcă, veți simți ultimele raze de soare cum vă mângâie și cum vă aduce zâmbetul pe buze. Înaintați în larg și așteptați să apună soarele. Un apus cum numai la mare poate să fie. Cu siguranță un apus care nu ați vrea să se mai termine. Eu știu sigur că nu aș vrea să se termine!

Dintre fotografii de natură, atât de pe plan național, cât și de pe plan internațional, ai unul sau mai mulți care să te inspire în fotografie?

A: Sunt mulți fotografi români pe care îi urmăresc cu mare drag. Faptul că le pot vedea lucrările reprezintă o îmbogățire sufletească și estetică imensă. I-aș putea enumera pe Dorin Bofan, Zsolt Andras Szabo, Zsolt Simay. Zsolt Kiss, Toma Bonciu, Cosmin Ionescu, Horia Bogdan, Bogdan Panait, Laurențiu Pavel, Păun Sergiu Adrian, Gheorghe Popa, Radu Andrei Alexandru,  Eva Androniu, etc. Sunt mult mai mulți, dar nu stau să-i înșirui pe toți, ar ocupa prea mult spațiu. Sincer, nu cunosc pe nimeni în mod personal, dar fac o treabă minunată. Printre cei străini s-ar enumera Warren Keelan, Max Rive, Hans Strand, Marc Adamus, Frank Leinz, Iurie Belegurschi, Daniel Kordan, Alex Noriega, Giannis Gogos. Ordinea în care i-am enumerat este pur aleatorie, în funcție de cum mi-au venit în minte. Nu reprezintă neapărat o inspirație pentru mine, pentru că nu mă apropii prin nimic de nici unul dintre ei, dar îmi place să le văd lucrările și să mă bucur, ca orice muritor de rând, de minunățiile pe care le surprind.

 Un mesaj pentru cititorii ”Drumeți și drumeții”.

A: Să vadă frumusețea în orice loc s-ar afla și în fiecare persoană pe care ar întâlni-o pe cale, fie ea cale montană sau cale cotidiană.           

© text: Andreea Popescu, Andrei Marius

© foto: Andrei Marius

Raul Craioveanu: ”Fotografia de natură reprezintă un mod prin care pot să mă exprim, să spun ceea ce gândesc fără a folosi cuvinte.”

Raul Craioveanu este încă la început de drum în ceea ce privește fotografia de natură, însă, cu toate acestea, ca oricare alt fotograf sau pasionat de fotografie, vine cu o poveste despre evoluția sa, poveste pe care noi am citit-o cu mare drag. Ne-a asigurat că va crește, că va învăța mai mult, că va colinda munții, iar noi îl credem, pentru că are o voință puternică și determinare, căci iubește natura.

Poţi să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, şi background-ul pe care îl ai şi cum ai ajuns să te îndrepţi către fotografie?

R: Pasiunea pentru fotografie am descoperit-o în 2013, atunci când am avut primul contact cu un aparat de fotografiat, al vărului meu. De atunci până în momentul în care am avut propriul aparat nu a trecut foarte mult timp și am început să citesc și să învăț cât mai multe despre această pasiune. Am trecut prin mai multe etape în ceea ce privește dezvoltarea mea ca fotograf, în primele 6 luni am învățat să folosesc aparatul cât mai bine și am înțeles cum funcționează, apoi am început să merg în ture foto și workshop-uri pentru a putea pune în practică mai bine cunoștințele dobândite până atunci și pentru a învăța de la oamenii care făceau fotografii de ceva timp. Eduard Guțescu a fost persoana care mi-a arătat ce înseamnă fotografia de peisaj, cu el am mers în multe locuri din țară și datorită lui am descoperit cât de frumoasă este natura și mai ales fotografia. Inițial i-am adoptat stilul de fotografiat, apoi, ușor, ușor mi-am dezvoltat propriul stil care, totuși, nu îmi aparține în totalitate fiind inspirat de alți fotografi, dar, sper, cândva, că voi putea crea niște fotografii care să îmi aparțină în întregime.

Au existat și momente în care m-am gândit că ar trebui să renunț, în care am crezut că nu sunt făcut pentru asta, de exemplu anul trecut am luat o pauză, timp în care m-am detașat de tot ceea ce înseamnă fotografie, însă nu am rezistat mai mult de cinci luni. Deși am crezut că acela a fost finalul, totuși simțeam mereu că îmi lipsește ceva și acel ceva era sentimentul pe care îl aveam când reușeam să fac o fotografie care să mă încânte.

Până acum consider că am evoluat destul de greu, neștiind exact ce îmi doresc și neavând un plan pe care să îl urmez, am experimentat mai multe genuri de fotografie, dar nu am aprofundat niciunul, în prezent simt că fotografia de natură este cea care mă reprezintă și sper să aprofundez cât mai bine tipul acesta de fotografie.

Spunea Ansel Adams, unul dintre părinţii fotografiei, că “fotografia… oferă o infinită varietate de percepţie, interpretare și execuţie”. Ce înseamnă fotografia de natură pentru tine?

R: Fotografia de natură, pentru mine, reprezintă un mod prin care pot să mă exprim, să spun ceea ce gândesc fără a folosi cuvinte, chiar dacă nu reușesc de fiecare dată(de fapt, destul de rar, cei care privesc fotografiile nereușind să înțeleagă prea bine ce am încercat să evidențiez), eu știu, totuși, că în spatele majorității fotografiilor se afla un anumit sentiment mai special.

Poate de aceea Ansel Adams afirma acel lucru, pentru că fiecare avem stări și convingeri diferite, unele simple, altele foarte complexe care ne definesc și se schimbă constant și pe care încercăm sa le integrăm în fotografii având astfel „o infinită varietate de percepţie, interpretare și execuţie”, iar fotografia de natură se îmbină foarte bine cu personalitatea mea, uneori apreciez foarte mult lucrurile simple, alteori pe cele multilaterale și astfel de schimbări le pot reprezenta destul de bine prin acest tip de fotografie.

Natura ni se descoperă mereu și parcă de fiecare dată, chiar dacă mergem în același loc, ea ni se arată altfel față de data trecută. Care sunt momentele zilei, precum și stările naturii, să le numesc așa, pe care îți place să le surpinzi în cadre?

R: Nu sunt anumite momente ale zilei sau stări ale naturii despre care să  pot spune că sunt atras în mod deosebit. Consider că foarte importantă este dispozitia mea, ea influentează semnificativ viitoarele fotografii și felul în care privesc locul unde mă aflu. Dar dacă totuși ar trebui să aleg o anumită stare a naturii, cred că aș prefera ceața și zăpada, în general, nu pot să nu mă bucur de prezența lor, natura fiind mult mai liniștită.

La nivel fotografic, ești genul de persoană care se gândește înainte de a pleca de acasă cam ce cadru ar vrea să surprindă sau odată ce ai ajuns într-un loc lași natura să ţi se descopere și o surprinzi atunci pe loc?

R: Până acum câteva luni îmi plăcea să știu exact ce fotografii vreau să obțin, îmi făceam un plan și dacă nu reușeam ceea ce îmi propuneam, ajungeam acasă foarte dezamăgit. Acum, în schimb, m-am schimbat destul de mult, atât din punct de vedere fotografic, cât și personal și am început să mă bucur de fiecare moment și să las natura să mă surpindă. Aproape că pot spune că nu mai este dorința de a avea fotografii cât mai multe pe primul plan, ci bucuria pe care o trăiesc fiind într-un anumit loc, iar dacă reușesc să fac vreo fotografie care să exprime măcar puțin din ceea ce am simțit eu fiind acolo, este minunat, dacă nu…

Împărtășește cu noi una dintre fotografiile tale preferate pe care ai surprins-o și spune-ne și care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială.

R: Pentru multe persoane, fotografia aceasta nu a însemnat nimic sau a fost una oarecare. Pot spune că momentan este fotografia mea preferată și este puțin ciudat, pentru că nu am niște argumente foarte clare pentru a evidenția de ce îmi place atât de mult, neavând o încadrare minunată, nu este vreo scenă extraordinară, nici măcar nu are vreo poveste interesantă în spate… ci pur și simplu rezonez cu ea, simt că mă reprezintă, sau poate că am facut-o într-un moment mai special, nu știu exact, prefer să mă bucur de ea și atât. Am un sentiment mult prea complex atunci când o privesc, pe care nu îl pot explica prea ușor.

Dintre fotografii de natură, atât de pe plan național, cât și de pe plan internațional, ai unul sau mai mulți care să te inspire în fotografie?

R: Îi urmaresc destul de mult pe Dorin Bofan, Laurențiu Pavel, Zsolt Kiss, Eva Androniu, Marius Florescu; de multe ori pierd noțiunea timpului admirându-le fotografiile, alteori prefer să nu mai am vreun contact cu astfel de fotografii pentru ca îmi oferă un sentiment de descurajare, dar când am nevoie de inspirație apelez la galeriile lor, de obicei.

Ai surprins în cadrele tale de multe ori Masivul Cozia, ba chiar ai început și o pagină dedicată acestuia. Spune-ne ce anume te leagă de acesta și cum a ajuns muntele tău drag.

R: Masivul Cozia este locul unde mi-am descoperit pasiunea pentru munte, prima dată când am mers acolo a fost în clasa a 9-a, într-o excursie cu școala, moment în care mi-am dat seama cât de importante sunt pentru mine astfel de călătorii, deși nu am fost echipat prea bine, iar traseul mi s-a părut extrem de greu, ulterior, când am ajuns acasă și mi-am aminiti de acele zile petrecute pe munte am ajuns concluzia că trebuie să repet experiența. Deși până acum nu am reușit să merg de foarte multe ori pe munte fiind ocupat cu școala în majoritatea timpului, sper ca pe viitor să dedic cât mai mult timp pentru astfel de drumeții, iar în Masivul Cozia până acum am mers de 9 ori. Cândva sper că voi putea spune că am fost de 100 de ori, deși nu numărul contează, ci, mai mult, experiențele trăite acolo.

Pentru că prin intermediul acestui proiect dorim să descoperim cititorilor și locuri din ţară, povestște-ne puţin despre unul dintre locurile la care te întorci mereu cu drag.

R: Am în minte multe astfel de locuri și îmi este destul de greu să aleg unul singur, aș alege Masivul Cozia, dar l-am menționat deja așa că voi povesti puțin despre Parcul Național Buila-Vânturarița. Am mers acolo de două ori până acum, prima dată a fost în acea perioadă în care luasem pauză de la a mai fotografia și am mers fără aparat, am fost puțin dezamăgit de decizia luată pentru că locul este minunat, dar nu am regretat pentru că era inevitabil că mă voi întoarce, așa am și făcut.

În vara aceasta am mers iar, singur, pentru prima dată singur pe munte, și pot spune că a fost o experiență de neuitat, am avut foarte multe stări opuse în cele două zile petrecute acolo, de la entuziasmul datorat de ieșirea în natură până la frica aparută odată cu venirea nopții. Inițial îmi propusesem să stau trei sau patru zile însa am fost nevoit să plec a doua zi pentu că era anunțată o furtună și am reușit să mă conving că ar fi o idee bună sa cobor, însă de ploaie tot nu am scăpat, m-a însoțit timp de trei ore din traseul de coborâre. În concluzie, a fost o experiență interesantă pe care probabil că o voi mai repeta și, cu siguranță, aș alege să merg tot acolo, este un loc unde mă voi întoarce de fiecare dată cu drag.

Un mesaj pentru cititorii ”Drumeți și drumeții”.

R: Găsiți o activitate care să vă ducă în starea de flow și repetați-o la nesfârșit.

© text: Andreea Popescu, Raul Craioveanu

© foto: Raul Craioveanu

Aurel Manea: ”Fotografia ne învață să le observăm, iar acest lucru rămâne definitiv.”

Aurel Manea ne-a povestit, atât despre fotografie și călătoriile sale, care au fost, în mare parte, ”o cale de a evada, un drog, o eliberare”, cât și despre creativatatea fotografică și ”acel” cadru. Cuvintele și cadrele sale ne îndeamnă, încă o dată, să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară, de natura de lângă noi, ”cumva simplă și onestă, fără povara angoasei existențiale în care omul e predestinat să se cufunde în mediul social”.
Povestește auditoriului nostru câte ceva despre tine, precum și de unde ai această pasiune pentru fotografie, în special de peisaj/natură.

A: Nu știu de unde am această pasiune pentru fotografie. Aș putea spune că acum vreo 16 ani când mi-am cumpărat prima cameră digitală m-a prins microbul acela în care fotografiam orice și oricând. Dar pasiunea am regăsit-o, într-un termen pur, în momentul în care am început să călătoresc. Văd fotografia ca pe o extensie a călătoriei, ca scop, dar și ca mijloc. Natura o apreciez pentru că e cumva simplă și onestă, fără povara angoasei existențiale în care omul e predestinat să se cufunde în mediul social. Probabil de-asta și călătoresc singur; am făcut-o dintotdeauna și asta mi-a permis și o relație mai intima cu natură. Nu știu cum se vede asta din partea privitorului și povestea care e auzită, însă consider fotografiile ca fiind bucăți din mine. Au lacrimi, momente, povești, pierderi și regăsiri în spate, iar natura mi-a fost întotdeauna un fel de vraci.Ca să răspund și la prima parte a întrebării, sunt un fotograf solitar care provine din mediul graficii pe calculator. Îmi petrec majoritatea zilelor într-un birou, în fața unui monitor și, din când în când, fug în lume, în colțuri pustii și frumoase, atât cât îmi permit și îmi dau voie să îmi permit.

Ansel Adams, unul dintre pionierii fotografiei de natură, consideră că: “o fotografie aparte e aceea care exprimă ce simte cel care o creează, în sensul cel mai profund.” Ce înseamnă, în opinia ta, o fotografie aparte?

A: O fotografie aparte este o fotografie aparte prin definiție. Câteodată ne facem o rutină, fotografiem aceleași lucruri pe care le-am mai fotografiat, dar în altă formă, lucruri pe care alții le-au fotografiat în altă formă. Și, apoi, apare din senin ceva unic, ceva nou, ceva intim care vorbește mai mult despre noi decât altele. Ceva a cărui calități sunt mai mult decât erau până atunci, spun ceva despre noi.

În cazul meu, iese din sfera esteticului principala calitate pe care(sper) că o ofer fotografiilor mele și intervine un mesaj, o stare, o revelație. Fotografia și seria ”Still life”, cea cu plantele supreviețuitoare ale incendierilor agricole sau seria cu valuri reprezintă, pentru mine cel puțin, astfel de exemple. Sunt, desigur, mult mai multe, dar cele 2 mi-au venit în minte în clipa de față.

“Aparatul de fotografiat este un instrument care învață oamenii cum să vadă fără aparatul de fotografiat” spunea Dorothea Lange. Cum ai învățat să vezi fără aparatul de fotografit, creându-ți, totodată, stilul fotografic?

A: Citatul respectiv mi se pare foarte bun și cred că e ceva ce se întâmplă inevitabil. Aparatul de fotografiat forțează perspective, forțează atenția pentru detalii, aranjamente de elemente care spun ceva și care danseaza inițial un dans invizibil în fața noastră. Fotografia ne învață să le observăm, iar acest lucru rămâne definitiv.

Creativitatea, deși un cuvânt simplu și rezonant, poate fi percepută diferit de către fiecare persoană și de aceea, mai ales în fotografie, nu are o definiție concretă decât dacă încercăm să distrugem granițele și să o interpretăm într-un mod filosofic. Ce înseamnă creativitatea fotografică din punctul tău de vedere?

A: Nu e un subiect în care aș vrea să mă avant în mod deosebit. Cred că ține într-un mod personal ca în multe alte fețe ale vieții de “letting go”. A renunța la dogme și idei preconcepute atunci când este cazul, însă nu ca justificare a propriului eșec, atât de specifică primilor pași în fotografie.

Creativitatea necesită renunțarea la reguli, dar regulile sunt esențiale pentru ca ea să apară la un moment dat. Nu contează dacă ajungi la ele prin învațare clasică sau trial-and-error, la un moment dat le înțelegi instinctual, vezi de ce sunt acolo, vezi de ce plac și, apoi, ai un punct de pornire, încălcându-le sau, pur și simplu, neținând cont de ele. În general, creativitatea dacă este un succes, devine noua regulă, o nouă stare de fapt și referință. Și când asta se întâmplă, iarăși apare creativitatea pentru a face totul nou. Nu știu ce este creativitatea, dar este inevitabilă.

Cum ai comenta spusele lui Robert Frank, “ochiul ar trebui să învețe să asculte înainte de a privi”, din punct de vedere fotografic?

A: Așa cum putem auzi și asculta, termeni similari, însă, în același timp radical diferiți, cam așa e și cu privitul și văzutul. Cred că se referă la abilitatea noastră de a învăța, de a asimila, de a observa într-un fel care ne îmbogățește.

Natura ni se descoperă mereu și parcă de fiecare dată, chiar dacă mergem în același loc, ea ni se arată altfel față de data trecută. Care sunt momentele zilei, precum și stările naturii, să le numesc așa, pe care îți place să le surprinzi în cadre?

A: Multă vreme am ales și preferam doar momentele de apus sau răsărit și, în general, sunt momentele cele mai la îndemână pentru cadre reușite sau, măcar, apreciate. În timp, am învățat să savurez cam orice moment al zilei. Întotdeauna se pot vedea jocuri interesante de lumină și umbră, de culoare și de profunzime.

Sunt, însă, momente care nu îmi plac și, în general, soarele de după amiază, când cerul e senin, iar umbrele viscerale nu mă tentează. Nu zic niciodată nu, posibil ca într-o bună zi să găsesc ceva fascinant și în acea lumină.

Care sunt sentimentele care te încearcă atunci când ești în natură cu aparatul de fotografiat surprinzând-o pe aceasta în toată splendoarea ei?

A: … câteodată uimire, câteodată predare totală, câteodată o stare meditativă legata de eternul ciclu al schimbării care este natura. În mod paradoxal, pentru mine acest clișeu fotografic al peisajului clasic scăldat în apus de soare sau răsărit reprezintă un moment intim. Apusurile sunt momente trăite intens pe care le sorb secundă cu secundă și, sincer, mă interesează mai puțin ce crede lumea. Clișeu, neclișeu sunt părți din mine, pe care, de multe ori le privesc și retrăiesc emoții. Aici poate interveni și faptul că sunt un călător singuratic și de aceasta să le trăiesc altfel.

E greu, câteodată, a mă împărți între fotografie și trăitul momentului. Până la un punct sunt unul și același lucru, însă, uneori, simt nevoia să las aparatul și să privesc, așa, pur și simplu. Și o fac.

Unele fotografii ale tale descriu foarte bine ceea ce înseamnă abstractul în natură și, în același timp, complexitatea sa. Este greu să găsești un echilibru în acest haos aparent creat de natură? Și, de ce anume este nevoie pentru a atinge acest echilibru?

A: Sincer cred că e cel mai simplu lucru din lume, însă vine natural și trebuie lăsat să vină. Este genul de fotografie care e făcut doar prin capacitatea de a vedea fără a mai gândi ceva în prealabil, în mod conștient.

Cum ai descrie termenul de “intimitate” când vine vorba de fotografia de peisaj?

A: Ca stare naturală a relației dintre fotograf și natură. Orice altceva, din punctul meu de vedere, nu înseamnă nimic.

Știm că este foarte dificil pentru un fotograf să aleagă o fotografie favorită din întregul său portofoliu. Totuși, ne-ai putea spune care este cadrul de care te simți cel mai aproape?

A: Nu este dificil, este absolut imposibil. Iar răspunsul cred ca variază în funcție de momentul din viață în care mă aflu. Nu e bătut în cuie, însă momentan o să aleg “Still life”(trd. ”Încă viață”).

În portofoliul tău putem vedea cadre din diferite colțuri ale lumii, de la falnicii Dolomiți(cu emblema lor, Tre Cime), la enigmatica Islanda. Dintre toate locurile pe care le-ai cutreierat, în care simți că te-ai întoarce și de această dată ai face lucrurile diferit, deoarece ai dori să surpinzi un anumit cadru?

A: Nu îmi doresc să surprind vreun cadru anume. E un obicei de care încerc să mă dezvăț, acela de a merge pentru a realiza anumite cadre. Dorința respectivă mi se pare foarte toxică și o barieră extraordinară în calea creativității și a eliberării personale, a descoperirii. Da, mi s-a întamplat de multe ori să ajung prin locuri emblematice și să le surprind, însă nu pot spune că sunt extraordinar de mândru de mine pentru asta. Probabil că o să o mai fac, însă măcar ca dorință de viitor, aș vrea să spun că o să ma axez pe descoperire și surprize.

Dacă ar fi să alegi o singură calitate sau abilitate care te-a ajutat să ajungi cine ești, care anume ar fi aceea?

A: Nu știu dacă îmi doresc să ajung unde sunt, decât din punct de vedere fotografic, însă chiar și așa sunt departe de unde aș vrea. Dar fotografia și călătoria au fost, în mare parte, o cale de a evada, un drog, o eliberare. Dacă ar fi să aleg o ”ceva” neapărat ar fi posibilitatea de a călători. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ea, fără capacitatea mea de a alege să văd ce e mai departe de zona mea de confort.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

A: Keep walking!

© text: Andreea Popescu, Aurel Manea

© foto: Aurel Manea

Radu Andrei Alexandru: ”Consider că perspectiva, trăirea și gândirea individuală conduc la unicitatea cadrului.”

Radu Andrei Alexandru este o persoană a cărei sensibilitate se poate vedea în fotografiile pe care le face. Cu dragoste pentru natură și frumosul acesteia, el cutreieră pădurile, indiferent de anotimp, și se bucură de toate momentele pe care le trăiește acolo, multe dintre ele surprinzându-le în fotografii.

Chiar dacă o foarte bună introducere despre tine ar putea spune chiar fotografiile, totuși spune-ne cine e omul de dincolo de aparat și cum a început să facă fotografie de natură?

RA: Omul de dincolo de aparat este simplu, lipsit de pretenții și ușor de descifrat, precum imaginile sale. Provin dintr-un oraș mic. M-am născut în Pașcani, oraș care a avut o mare influență asupra apropierii mele de natură.

Natura a fost și este, în continuare, spațiul meu ludic. Ludicul a reprezentat începutul procesului de observare a frumosului, a melancolicului, a sensibilității și tristeții insuflate de natură; fiind, de altfel, și ceea ce doresc să redau în imaginile mele. Am trăit o copilărie specifică generațiilor care acceptau spațiile închise ale apartamentelor doar atunci când momentul zilei și ritmul biologic al organismului solicitau somn și odihnă. Alaturi de tatăl meu organizam drumeții, colindam pădurile, mergeam la pescuit – fapt care mi-a stârnit curiozitatea mai târziu de a imortaliza secvențe din natură.

Prin 2010-2011 suprindeam imaginile cu un telefon, a cărui cameră foto era, din punct de vedere tehnic și calitativ, mediocra; motiv pentru care, în 2012 am achiziționat o cameră compactă, de buzunar (“săpunieră”). Cu aceasta făceam foarte multe poze, de unde am înțeles că îmi place foarte mult să fotografiez. În 2014, având câteva economii, am cumpărat primul meu DSLR, un Canon 40D, cu care fotografiez și astăzi.

Spunea Elliott Erwitt, că “pentru el, fotografia este o artă a observării. Este despre a găsi ceva interesant într-un loc comun… am descoperit că nu are de-a face cu lucrurile pe care le vezi, ci despre modul în care le vezi”. Ce înseamnă fotografia de natură pentru tine?

RA: Ce pot adăuga mai mult ?! Sunt de acord cu afirmația făcută de către Elliot. Pentru mine, fotografia de natură este singura capacitate actuală prin care pot să exprim ceea ce simt, ceea ce sunt și ceea ce văd dincolo de banal sau comun.

Cum ai comenta spusele lui Robert Frank, “ochiul ar trebui să învețe să asculte înainte de a privi”, din punct de vedere fotografic?

RA: În această afirmație se vorbeste despre etapele educării simțului vizual, despre interpretarea și reinterpretarea esteticii frumosului sau esteticii urâtului. Evoluția și cizelarea simțurilor este un proces codependent de timp și observație, care implică și se aplică oricărui individ care se dăruiește unui anumit spațiu artistic, fie acesta de orice natură sau domeniu.

Am observat prin portofoliul tău multe fotografii în care detaliile din natură erau evidențiate, de fapt toată povestea se învârtea în jurul lor. Ce anume te inspiră să realizezi acele cadre?

RA: Îmi place să surprind particularități și concepte prin singularitate; mă axez pe elemente grafice, simple, abstracte și usor mistice (sper că am și reușit asta). Iubesc să fotografiez pădurea cu toate elementele sale și aceasta reprezintă spațiul meu de “joacă” pentru mai mult dintre 90% din imaginile mele. De altfel, am o afinitate și pentru fotografia macro, în special pentru florile primăvăratice din pădure, care mă surprind prin contrastul de fragilitate și rezistență împotriva intemperiilor.

Privești natura altfel și ne-o descoperi într-un mod în care, poate, nu am privi-o. În ce măsură, crezi, că fotograful aduce un plus de valoare unui cadru?

RA: În primul rand, nu mă consider un fotograf; cred că totuți mai sunt multe etape de parcurs până a ajunge în acest punct. Consider că perspectiva, trăirea și gândirea individuală conduc la unicitatea cadrului, care adaugă plusul de valoare menționat de tine și care îl descrie foarte mult pe cel care fotografiază. Cu alte cuvinte, aceasta este metoda prin care recunoaștem o fotografie ca aparținând unui anumit artist.

Aș vrea să precizez aici impactul pe care îl au anumiți fotografi asupra evoluției mele în contextul fotografiei. Îi admir foarte mult pe Kiss Zsolt, Dorin Bofan și Laurențiu Pavel.

Împărtăşeşte cu noi una dintre fotografiile tale preferate şi spune-ne şi care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

RA: O imagine care îmi place și asupra căreia revin fără să mă plictisesc este “Thousands of thoughts”(trd. ”Mii de gânduri”). Fotografia a fost realizată într-o dimineață cețoasă de iarnă, în cadrul unei plimbări făcute împreună cu cele două iubiri, câinii mei Pablo și Sofie. Am observat atunci acest copac, pe care tocmai se așezase un stol de vrăbii. În acel moment m-am simțit inspirat pentru a declanșa obturatorul. Totul a durat o clipă, conștientizând pe loc că va fi cadrul râvnit. Este o imagine și o stare cu care rezonez de multe ori.

Fotograful de natură, ce calități are nevoie pentru a putea transmite acea natură nealterată, dar care, totuși să aibă o amprentă a sa?

RA: Consider că pentru a reuși să aibă o amprentă a sa. Fotografulului de natură îi este necesar să se elibereze de constrângeri, temeri, rutină și de identitatea omului de societate. Practic, să se reconstruiască în simbioză cu momentul pe care îl trăiește acolo în natură și să îl surprindă ulterior.

România este plină de locuri în care dacă mergi o dată, te fac să te reîntorci şi mereu te vor surpinde cu ceva. Care ar fi acel loc pentru ţine şi ce anume îl face să fie atât de special?

RA: Acasă – orașul în care m-am născut și crescut, este pentru mine acel loc care mă face să mă reîntorc mereu cu drag. Locurile cutreierate de mine în copilărie, pădurile din împrejurimile Pașcaniului, râul Siret și oamenii foarte dragi mie reprezintă colțul meu de suflet din România.

Un mesaj pentru cititorii ”Drumeți și drumeții”.

RA: Iubiți și respectați natura ca pe voi înșivă!

© text: Andreea Popescu, Radu Andrei Alexandru

© foto: Radu Andrei Alexandru