Silviu Matei: „Prin fotografiile mele încerc să arăt oamenilor cât de importantă este acea sălbăticie de lângă noi.”

Ne-a fost tare drag să citim tot ceea ce a avut de spus Silviu Matei în cadrul acestui interviu. De ce? Pentru că ne-a povestit cu multă dedicare despre ce înseamnă pentru el fotografia, dar mai ales fotografia de viață sălbatică. Ne-a povestit o întâmplare de-a dreptul desprinsă dintr-o altă lume, lumea celor care nu cuvântă, dar din care avem de învățat foarte multe.

Poți să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, și background-ul pe care îl ai și cum ai ajuns să faci fotografie de viață sălbatică?

S: Despre mine, câteodată, prefer să nu vorbesc prea mult, ci mai degrabă, prefer să las imaginile să vorbească pentru mine. Am început să învăț fotografie studiind astronomia în cadrul unor cursuri pe care le-am făcut în cadrul Observatorului Astronomic Amiral „Vasile Urseanu”. Încă de mic copil mă fascina bolta cerească și tot ce se găsește acolo sus, iar bunicii mei m-au călăuzi, dacă pot să spun așa, spre a învăța mai multe despre bolta cerească.

În cadrul acestor cursuri, pe lângă partea observațională a stelelor, a roiurilor de stele pe care le observam printr-un binoclu și apoi printr-un telescop am urmat si o anume parte de fotografie; această parte se numește astrofotografie. Ei bine, astrofotografia m-a captivat imediat și am început din ce în ce mai mult să învăț și să fac fotografii din ce în ce mai bune la ce se putea vedea pe acolo pe sus, pe cerul înstelat. Apoi, urmând această cale, am început să ies în natură din ce in ce mai mult căutând locuri unde nu exista poluare luminoasă. Ce înseamnă poluarea luminoasă? Aceasta provine de la iluminatul public, lumina orașelor, lumina becurilor care se găsesc pe străzi, reclamele luminoase instalate pe blocuri și nu numai. Această lumină se răspândește în atmosferă și dăunează destul de mult observațiilor astronomice. De aceea, cele mai bune observații astronomice, dar și astrofotografice se fac pe vârf de munte sau în zone cu cât mai puțină poluare luminoasă. Ca un sfat, este indicat ca cerul din zona în care faci observații să fie cât mai negru.

Și așa, încet, încet, tot mergând pentru a fotografia bolta cerească, am început să-mi îndrept aparatul de fotografiat și spre pământ: nu mai stăteam cu ochii-n stele. La început, fotografiam foarte mult plante și insecte, iar, în măsura posibilităților de atunci, mai reușeam să fotografiez și ceva animale sălbatice.

Practic, acesta a fost începutul meu în fotografie, în astrofotografie, în fotografia de natură și, ulterior, în fotografia de wildlife concomitent cu fotojurnalismul. De fotojurnalism m-am apucat în 1996, apoi mai serios în 1998 atunci când am început să lucrez pentru un trust de presă din vremea respectivă. Între 1999 și 2003, am mai urmat niste cursuri de specializare pe partea de fotojurnalism și wildlife în afara țării, iar în 2008, am absolvit UNARTE București.

Fotografia de viață sălbatică nu este deloc ușoară, pentru că totul are o dinamică, care necesită răbdare și determinare. Ce te face pe tine să o îndrăgești atât de mult?

S: Fotografia wildlife nu poate fi descrisă în două cuvinte, căci este cu totul aparte, foarte diferită de orice gen de fotografie, pentru că ai nevoie de un echipament mai performant care, după cum bine știm cu toții, costă mii de euro. Fotografiile pe care le fac, cu și despre viața sălbatică, nu au apărut din dorința de a vedea lumea printr-o lentilă sau printr-un teleobiectiv, ci mai degrabă au apărut datorită pasiunii mele pentru tot ceea ce ne înconjoară, prin multitudinea de locuri pe care noi le numim sălbăticie.

Pasiunea pentru fotojurnalism, pentru natură, pentru viața sălbatică a modelat, de-a lungul timpului, aproape fiecare aspect al vieții mele. Practic, și-a pus amprenta asupra existenței mele aici, asupra modului meu de viață. Fotografia a devenit parte din mine încât, atât fotojurnalismul, cât și fotografia wildlife le fac pe ambele cu aceeași dăruire, astfel încât nu contează că afară este frig, plouă, este iarnă sau sunt 45 de grade la umbră. Tu, ca fotoreporter, trebuie să fii prezent acolo unde se întâmplă acel ceva și să exprimi cât mai bine in imagini ce ai văzut în acel loc și să fii cât mai obiectiv. La fel este și în fotografia de wildlife. Trebuie să fii acolo și să faci fotografia pe care o simți.

Prin aceste cadre, pe care le surprind,  îmi exprim sentimentele pentru locurile prin care merg. Și, tototdadtă, prin intermediul acestora încerc, într-un fel sau altul, să aduc în fața privitorului experiențele mele. În acest moment, era digitală ne permite să depășim multe dintre provocările tehnice cu care s-au confruntat fotografii din trecut. Acum, în zilele noastre, este un moment interesant de a fi fotoreporter, dar și fotograf de natură sălbatică. Dorința și scopul meu este să ilustrez și să povestesc în câteva cuvinte unele experiențe pe care le-am avut în această lume multidimensională, cât de bine pot în limitele acestui mediu bidimensional.

Experiența acumulată de-a lungul anilor te-a ajutat să îți creezi o viziune proprie a ceea ce înseamnă fotografia, în special cea de viață sălbatică. Totuși, care crezi că este cea mai importantă calitate a unei fotografii?

S: După mine, cred că cea mai importantă calitate a unei fotografii, la fel ca în toată arta în întregimea ei, este de a da un răspuns emoțional, de a stârni un sentiment privitorului. Fotografia în sălbăticie este infinită; există nenumărate modalități de a arăta și exprima prin fotografie. Nu trebuie să mergi departe pentru a vedea și găsi sălbaticia. Ea poate fi lângă tine, lângă noi, în mediul urban în care trăiești și trăiește și ea acolo alături de tine, cu tine. Tu trebuie doar să o găsești, să o vezi. Nu este vorba despre unde te afli, ci despre cum privești.

Prin fotografiile mele încerc să arăt oamenilor cât de importantă este acea sălbăticie de lângă noi. Avem nevoie de sălbăticie acum mai mult că niciodată. Experiența în sălbăticie devine din ce în ce mai importantă pentru a ne echilibra viața, care devine din ce în ce mai dependentă de tehnologie și din ce în ce mai industrializată. Există o anumită libertate pe care o simte fiecare dintre noi, care vine numai atunci când suntem înconjurați de lumea naturală, când ieșim din freamătul cotidian și pășim în și spre sălbăticie, spre exemplu pe o cărare de munte, sau pășim desculți pe o plajă pustie la orele dimineții. Fiecare dintre noi simțim acestă libertate într-un fel diferit. Nu vă fie frică să explorați, să vă rătăciți, să găsiți voi înșivă un nou drum. Într-adevar, fotografia de wildlife necesită foarte multă răbdare. Este o calitate pe care dacă nu o ai sau nu ai reușit să o dezvolți în timp, poate să îți afecteze mult imaginile create. Pentru o fotografie bună trebuie să aștepți și să fii pregătit. Uneori, toată scenă poate dura câteva secunde, iar dacă ai pierdut acele câteva secunde, s-ar putea că o a două șansă să nu o mai ai.

Chiar și în mâinile unui maestru, aparatul de fotografiat nu va putea face fotografii singur. Aparatul meu de fotografiat împreună cu obiectivul constituie doar instrumentele pe care le folosesc pentru a obține rezultatul muncii mele, și anume, aceste imagini pe care le vedeți în galeria prezentată aici. Nici un aparat de fotografiat sau obiectiv nu este perfect și nici un aparat de fotografiat singur nu poate face un fotograf sau un mare artist. Fotograful sau artistul se formează în timp, într-un timp foarte îndelungat cu multă muncă asiduă, mult studiu, multă răbdare cu el însuși și numai alături de aparatul său de fotografiat. Ceea ce am descris mai sus constituie un duo care, uneori, este inseparabil, iar acest inseparabil, uneori, creează fotograful, iar timpul, alături de răbdare și muncă asiduă, artistul.

Pe plan internațional sunt o serie de fotografi care au reușit să transpună fotografia de viață sălbatică într-o artă, cum ar fi și cazul lui Vincent Munier. Cum vezi tu fotografia de viață sălbatică din România?

S: Pe plan mondial, Vincent Munier care, după mine, este unul dintre cei mai buni fotografi de viață sălbatică din lume; are un mod aparte de a vedea lucrurile. La noi în țară, fotografia de natură sălbatică, dar și de peisaj este încă în plină formare. Asta este bine, pentru că, încet încet, urcăm și noi și devenim din ce în ce mai vizibili pe plan internațional. România are ce arăta și avem și fotografi care au arătat că sunt buni și pot mai mult,iar rezultatele nu au întârziat să apară. Sunt câțiva fotografi români de peisaj care s-au remarcat de-a lungul timpului, cum ar fi: Dorin Bofan pe care eu îl apreciez enorm pentru că el chiar are ceva de spus în fotografia de peisaj, Șerban Sîmboletecan, Laurențiu Pavel, Zsolt András Szabó, Daniel Mîrlea, Cosmin Ionescu, Gheorghe Popa. Cât despre partea de widlife, îi pot aminti pe Daniel Opaiț, Zoltan Gergely Nagy, Sebastian Mastahac, Radu Alexandru, Cristian Mihai și, din nou, pe Cosmin Ionescu care studiază foarte mult, se documentează și sper că într-o bună zi să aibă acea ocazie și să zâmbească. Am enumerat doar câteva nume și îmi cer scuze dacă am uitat pe cineva.

Desigur că, în timp, fotografia de viață sălbatică, dar și de natură de la noi, se va mai dezvolta, vor apărea nume noi, dar mai este un aspect care nu îmi face plăcere să-l aduc în discuție: cel financiar, care, după mine, contează destul de mult în dezvoltarea unui fotograf. Câți dintre fotografii noștri își permit să își cumpere o camera nouă măcar o dată la 2 ani sau să călătorească ori de câte ori vor ei în anumite zone de pe glob unde există potențial fotografic, să stea acolo timp de o lună sau poate chiar și mai mult. Uitați-vă numai cât umblă și cât călătorește Munier.

Pentru că, după cum bine știm, atât fotografia de natură, cât și cea de wildlife, necesită timp, timp foarte mult pe care îl petreci umblând, căutând locuri unde să fotografiezi. Nu prea sunt mulți, iar acest lucru se trage și din faptul că la noi acest gen de fotografie nu prea este apreciat și la fel de dezvoltat ca afară. Sunt destul de puțini oameni (în afară de noi, fotografii sau cei care cochetează cu fotografia) care apreciază acest gen de fotografie, în rest foarte puțini. Cultura multor oameni nu este înclinată spre așa ceva. Dacă mult mai mulți oameni ar aprecia acest gen de fotografie atunci,poate și,fotografii ar fi mult mai apreciați și ar putea dezvolta câteva proiecte interesante care ar putea atrage după sine multe alte lucruri.

Ai colindat multe locuri, în special munți, în căutarea acelor cadre. Cum se prezintă fauna alpină din România, mai ales în contextul acesta în care se tot discută despre specii pe cale de dispariție, specii rare?

S: Hmm… aici este destul de discutabil și nu țin partea nimănui. Unii spun că, anumite efective de X sau Y sunt pe cale de dispariție, dar adevărul este undeva la mijloc. Există foarte multe interese la mijloc, pe de-o parte interesele vânătorilor, iar pe cealaltă parte interesele ONG-urilor.Într-adevar, numărul exemplarelor de râs din România a cam scăzut într-o vreme, dar acum în momentul de față, numărul de exemplare se pare că a mai crescut, dar nu foarte mult. Este foarte dificil să faci un recensământ la o astfel de specie precum râsul pentru că este un animal foarte greu de văzut, iar dacă este văzut, este văzut în mod accidental, iar din câte știu eu, în România nu există o metodă cât de cât exactă pentru a determina un anumit număr de animale.

Deocamdată România,din punct de vedere al biodiversității,stă foarte bine. Cum multe țări din Comunitatea Europeană nu maiau anumite animale, România la acest capitol încă este printre locurile de sus și are ce arăta, însă trebuie să fim foarte atenți pe viitor pentru că această faună să nu aibă de suferit. Înaintăm pe zi ce trece în zonele mai retrase din munți, construim fel și fel de lucruri tot mai mult în zonele unde nu ar trebui să facem așa ceva, iar asta, în timp, va avea anumite repercusiuni. Efectele lor nu se văd acum, însă se vor vedea peste ani și atunci s-ar putea să fie prea târziu. Trebuie să ne gândim foarte atent la viitor și să fim mult mai responsabili cu ce lăsăm în urmă noastră, pentru că nimeni nu trăiește veșnic și avem obligația să lăsăm o moștenire bogată generațiilor viitoare, adică copiilor noștri. Chiar dacă pe mulți dintre noi nu prea îi interesează acest lucru, trebuie să ținem seama că pe copiii noștri s-ar putea să îi intereseze. Dacă am fi mult mai responsabili cu noi înșine, am avea numai de câștigat.

Natura și sălbăticia, în genere, sunt schimbătoare. Ai vreo experiență de întâlnire cu neașteptatul, care să îți fi adus cadre aparte?

S: Pot să spun că am avut mai demult o întâlnire mai serioasă cu o doamnă, o mamă foarte grijulie cu puiii ei – micuții ursuleți. Aceasta este poveste ei, poveste pe care am scris-o și am publicat-o și pe blogul meu (deocamdată, blogul este în reconstrucție și va fi din nou online când într-o lună). Îmi aduc aminte și acum emoțiile pe care le-am avut când am văzut prin binoclu, această ursoaică cu pui. De fapt, prima dată am văzut urmele, niște urme mici mergând haotic prin pădure de parcă ursuleții băuseră ceva cu niște grade și mergeau din gard în gard, apoi undeva, la câțiva metri de ele, alte urme. De data asta erau niște urme mari și atunci mi-am cam spus „ups”, dar mi-am adus aminte de spusele pădurarului: „vezi că acolo, pe lângă cărăruia aia pe unde o să cobori tu, o să vezi multe urme, iar în poiana asta o să vezi o ursoaică cu pui”. Acum urmele le-am văzut. Mi-am lăsat rucsacul care era destul de greu ceva mai sus luându-mi cu mine aparatul și teleobiectivul de 500 mm plus un extender de 1,4 pe care îl folosesc doar în situații extreme.

Tot uitându-mă și ascultând zgomotele pădurii, am auzit, la un moment dat, niște hârâieli, mârâituri și tot felul de alte zgomote din acest registru. Atunci mi-am spus, e acolo jos în poiană. Am început să cobor puțin, apoi să urc pe o mică curbă de nivel ca să încerc să mă apropii cât de mult pot de poiană, cu pași mici, în „umbra” molizilor și în cea mai mare liniște. Mi-am pregătit aparatul și teleobiectivul de 500/4 L IS și așa încet, preț de aproape o oră, m-am apropiat încet de acea poiană. Zgomotele se tot auzeau din ce în ce mai bine. Tot urcând ușor am zărit prima dată printre molizii groși puiii: erau doi ursuleți care se alergau de colo colo și nu stăteau o clipă. Eram undeva la puținpeste 100 metri de ei, îi puteam zări destul de greu, dar i-am văzut cum alergau de colo colo. Am mai făcut ceva metri și am început să-i văd mai bine, și pe ei, dar și pe ursoaică. Atunci am mai stat ceva timpși am început să mă apropii și mai mult până când am ajuns undeva aproape de marginea poienii. Atunci am decis să stau și să aștept să văd ce face, să mă întreb dacă m-a simțit, căci da semne de neliniște. Totuși, era destul de liniștită și mă bucurăm că nu m-a simțit, eu fiind la adăpostul pădurii într-o zonă mai întunecată, după niște molizi groși. Ea stătea spre mijlocul acelei poieni din pădure în plină zi urmărindu-și cei doi pui pe care îi avea. Am putut să stau destul de liniștit să o observ, iar în tot acel timp, am tras și câteva poze. După puțin timp, am mai făcut câțiva pași și se părea că norocul meu se cam termina, pentru că am simțit cum s-a schimbat vântul… a venit o pală de vânt dinspre pădure spre poiana. Și aici s-a terminat. După câteva secunde am văzut cum și-a ciulit urechile și s-a ridicat brusc de unde era adulmecând aerul și tot căutând cu privirea. În acele momente, mă gândeam că dacă începe să se agite foarte rău și să vină destul de mult spre locul unde eram tre să las totul și să o întind repede repejor, să mă transform în indianul Talpă Iute. Ce-i drept, din câte am învățat și din câte am băgat la cap din spusele multor pădurari, dacă o ursoaică este deranjată sau te simte, dar nu te vede, ea are tendința să înceapă să caute cu privirea, să asculte și să adulmece aerul foarte mult timp. Cât? Până se dumirește ce este. Poate să plece sau poate să rămână. Uneori se poate liniști după câteva minute, sau nu, însă dacă te vede atunci devine agitată, se zbârlește toată și pufnește, iar în cazul de față, exact așa s-a întâmplat. Mi-a simțit prezența și a tot continuat să adulmece aerul și, la un moment dat, m-a localizat și văzut, pentru că se uita fix pe direcția mea, iar eu mă uităm prin teleobiectiv la ea fiind ieșit ușor de după un molid. În momentul când m-a localizat și văzut, am putut să văd cum se schimbă, cum i se zbârlește blana pe spate de se făcu ca o coadă de pisică, cum și-a fixat privirea pe mine și atât. Puiii stăteau cuminți în spatele ei și nu mai făceau nici o mișcare. Mă așteptăm să plece, dar nu a plecat. Atunci, îmi spuneam eu îmi mintea mea, Silviule tai-o mai la vale că dacă vine e rău, însă mă bazăm pe un singur lucru și acela învățat de prin alte părți, auzit și văzut cu ochi mei în teren, și anume, ursoaica nu își lasă puii, și mă bazăm pe asta și îi urmăream foarte atent mișcările. Și am stat așa, cred că, peste o jumătate de oră, timp în care ea mă privea atent, aruncându-și din când în când privirea spre pui și undeva spre marginea cealaltă a poienii. Probabil că, de acolo venise și cam dădea semne că voia să plece, dar nu era hotărâtă pentru că, cred eu, nu am reprezentat nici un pericol pentru ea, ci doar o deranjasem din locul ei de liniște. La un moment dat, mi-am propus să mă așez jos și să stau mai pe vine uitându-mă foarte atent la reacțiile ursoaicei, să mă las pe vine și să văd ce face. Și așa am și făcut, iar ea arămas acolo și mă privea fix. Și atât. Și am mai stat așa destul de mult încât puii au început să se cam hârjonescă ușor în spatele ei. Ea se tot uita când la pui când la mine, când la pui când la mine. În momentul în care m-am așezat jos, eram oarecum mult mai vizibil pentru ea pentru că ieșisem de tot de după molidul de unde eram și mai făcusem juma de pas în față. Vedeam ursoaica și puiii foarte bine, la un moment dat am văzut-o că s-a mai liniștit și, sincer, nu mă așteptăm la asta.

S-a dus câțiva metri mai în spate și s-a așezat pe o movilă acoperită cu zăpadă lângă un brad și a rămas acolo, iar puiii au început să se joace mai cu foc din nou. Pur și simplu, stăteam și nu îmi venea să cred că se liniștise oarecum. Din când în când, mai îndrepta privirea spre mine, mai ridica capul uitându-se prin poiana și apoi din nou spre mine. Și așa am mai reușit să fac câteva poze ei și puilor. Distanța dintre mine și ea nu era mai mare de 80 metri. La un moment dat s-a ridicat de acolo și s-a așezat într-o mică adâncitură din zăpadă încât eu nu prea o mai vedeam foarte bine. Vedeam mai puțin de un sfert din ea. Imediat s-au dus și puiii și nu știam ce poate face acolo. M-am ridicat foarte încet și am mai mers câțiva metri când, deodată, și-a ridicat capul uitându-se spre mine și adulmecând din nou aerul. În acel moment am știut că aceia au fost ultimei mei pași înspre ea. De acolo, așa cum am putut, am reușit să trag câteva poze în timp ce își alăpta puiii. Pentru mine unul ca ființă a fost ceva ce nu credeam că o să am ocazia să văd vreodată. Poate unii or să spună că nu se vede bine, că nu se văd bine puiii sau mai mult, că de ce nu m-am mișcat mai mult. Nu m-am mișcat mai mult pentru că am înțeles că uneori este bine să lași animalul în pace. Chiar dacă te acceptă, te acceptă până la un punct în care el se simte în siguranță cu tine acolo și nu este bine să treci peste acel punct. Și niciodată nu am deranjat un animal sălbatic de dragul unei imagini. Am mai făcut câteva poze și m-am retras liniștit înspre marginea pădurii, lăsând-o acolo cu puiii până când nu am mai văzut-o deloc din cauza terenului.

Împărtășește cu noi una dintre fotografiile tale preferate și spune-ne și care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

S: Una dintre fotografiile mele preferate… E cam greu să mă decid asupra uneia. Totuși, voi alege una și cred că aceasta ar fi cea descrisă la întrebarea anterioară. Oricum, altfel, nu m-aș putea decide doar la o singură fotografie, deoarece aproape fiecare cadru realizat până acum are o povestea a ei.

Ce specii de animale și păsări sălbatice pe care nu le-ai fotografiat până acum ți-ar plăcea să le capturezi în cadrele tale?

S: Nu pot să spun că am o preferință anume pentru păsări, însă, în general fotografiez și cea mai mică pasăre dacă este într-o lumină bună sau este într-un cadru frumos care o pune în evidență mai bine. Revenind însă la întrebare, desigur că aș dori să fotografiez bufnița, șacalul, speciile de strigiforme de la noi, dar și alte necuvântătoare. O viitoare specie pe care aș dori să o surprind și pe care o urmăresc destul de mult este lupul, iar mai nou, acesteia i s-a alăturat și bufnița. Știu că este un vis, mai ales fotografierea lupului, dar este un vis pentru care dacă mă voi strădui mult, adică voi umbla mult, într-un final se va concretiza în câteva imagini. Fotografierea lupului este destul de grea, deoarece acesta este un animal foarte inteligent și, în același timp, foarte precaut.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

S: Lăsați pentru câteva zile confortul de acasă și bucurați-vă de natură, stați în natură, fiți responsabili, mergeți și descoperiți natura, sălbăticia din natură pentru că niciodată nu se știe ce poate sta sau trece pe lângă voi.

Iar pentru fotografi, lăsați natura așa cum ați găsit-o, nu încercați să îi furați animalului sălbatic sălbăticia, doar împrumutați-o.

© text: Andreea Popescu, Silviu Matei

© foto: Silviu Matei

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s