Fotografi, Fotografi de natură/peisaj, Fotografi români
Scrie un comentariu

Aurel Manea: ”Fotografia ne învață să le observăm, iar acest lucru rămâne definitiv.”

Aurel Manea ne-a povestit, atât despre fotografie și călătoriile sale, care au fost, în mare parte, ”o cale de a evada, un drog, o eliberare”, cât și despre creativatatea fotografică și ”acel” cadru. Cuvintele și cadrele sale ne îndeamnă, încă o dată, să ne bucurăm de ceea ce ne înconjoară, de natura de lângă noi, ”cumva simplă și onestă, fără povara angoasei existențiale în care omul e predestinat să se cufunde în mediul social”.
Povestește auditoriului nostru câte ceva despre tine, precum și de unde ai această pasiune pentru fotografie, în special de peisaj/natură.

A: Nu știu de unde am această pasiune pentru fotografie. Aș putea spune că acum vreo 16 ani când mi-am cumpărat prima cameră digitală m-a prins microbul acela în care fotografiam orice și oricând. Dar pasiunea am regăsit-o, într-un termen pur, în momentul în care am început să călătoresc. Văd fotografia ca pe o extensie a călătoriei, ca scop, dar și ca mijloc. Natura o apreciez pentru că e cumva simplă și onestă, fără povara angoasei existențiale în care omul e predestinat să se cufunde în mediul social. Probabil de-asta și călătoresc singur; am făcut-o dintotdeauna și asta mi-a permis și o relație mai intima cu natură. Nu știu cum se vede asta din partea privitorului și povestea care e auzită, însă consider fotografiile ca fiind bucăți din mine. Au lacrimi, momente, povești, pierderi și regăsiri în spate, iar natura mi-a fost întotdeauna un fel de vraci.Ca să răspund și la prima parte a întrebării, sunt un fotograf solitar care provine din mediul graficii pe calculator. Îmi petrec majoritatea zilelor într-un birou, în fața unui monitor și, din când în când, fug în lume, în colțuri pustii și frumoase, atât cât îmi permit și îmi dau voie să îmi permit.

Ansel Adams, unul dintre pionierii fotografiei de natură, consideră că: “o fotografie aparte e aceea care exprimă ce simte cel care o creează, în sensul cel mai profund.” Ce înseamnă, în opinia ta, o fotografie aparte?

A: O fotografie aparte este o fotografie aparte prin definiție. Câteodată ne facem o rutină, fotografiem aceleași lucruri pe care le-am mai fotografiat, dar în altă formă, lucruri pe care alții le-au fotografiat în altă formă. Și, apoi, apare din senin ceva unic, ceva nou, ceva intim care vorbește mai mult despre noi decât altele. Ceva a cărui calități sunt mai mult decât erau până atunci, spun ceva despre noi.

În cazul meu, iese din sfera esteticului principala calitate pe care(sper) că o ofer fotografiilor mele și intervine un mesaj, o stare, o revelație. Fotografia și seria ”Still life”, cea cu plantele supreviețuitoare ale incendierilor agricole sau seria cu valuri reprezintă, pentru mine cel puțin, astfel de exemple. Sunt, desigur, mult mai multe, dar cele 2 mi-au venit în minte în clipa de față.

“Aparatul de fotografiat este un instrument care învață oamenii cum să vadă fără aparatul de fotografiat” spunea Dorothea Lange. Cum ai învățat să vezi fără aparatul de fotografit, creându-ți, totodată, stilul fotografic?

A: Citatul respectiv mi se pare foarte bun și cred că e ceva ce se întâmplă inevitabil. Aparatul de fotografiat forțează perspective, forțează atenția pentru detalii, aranjamente de elemente care spun ceva și care danseaza inițial un dans invizibil în fața noastră. Fotografia ne învață să le observăm, iar acest lucru rămâne definitiv.

Creativitatea, deși un cuvânt simplu și rezonant, poate fi percepută diferit de către fiecare persoană și de aceea, mai ales în fotografie, nu are o definiție concretă decât dacă încercăm să distrugem granițele și să o interpretăm într-un mod filosofic. Ce înseamnă creativitatea fotografică din punctul tău de vedere?

A: Nu e un subiect în care aș vrea să mă avant în mod deosebit. Cred că ține într-un mod personal ca în multe alte fețe ale vieții de “letting go”. A renunța la dogme și idei preconcepute atunci când este cazul, însă nu ca justificare a propriului eșec, atât de specifică primilor pași în fotografie.

Creativitatea necesită renunțarea la reguli, dar regulile sunt esențiale pentru ca ea să apară la un moment dat. Nu contează dacă ajungi la ele prin învațare clasică sau trial-and-error, la un moment dat le înțelegi instinctual, vezi de ce sunt acolo, vezi de ce plac și, apoi, ai un punct de pornire, încălcându-le sau, pur și simplu, neținând cont de ele. În general, creativitatea dacă este un succes, devine noua regulă, o nouă stare de fapt și referință. Și când asta se întâmplă, iarăși apare creativitatea pentru a face totul nou. Nu știu ce este creativitatea, dar este inevitabilă.

Cum ai comenta spusele lui Robert Frank, “ochiul ar trebui să învețe să asculte înainte de a privi”, din punct de vedere fotografic?

A: Așa cum putem auzi și asculta, termeni similari, însă, în același timp radical diferiți, cam așa e și cu privitul și văzutul. Cred că se referă la abilitatea noastră de a învăța, de a asimila, de a observa într-un fel care ne îmbogățește.

Natura ni se descoperă mereu și parcă de fiecare dată, chiar dacă mergem în același loc, ea ni se arată altfel față de data trecută. Care sunt momentele zilei, precum și stările naturii, să le numesc așa, pe care îți place să le surprinzi în cadre?

A: Multă vreme am ales și preferam doar momentele de apus sau răsărit și, în general, sunt momentele cele mai la îndemână pentru cadre reușite sau, măcar, apreciate. În timp, am învățat să savurez cam orice moment al zilei. Întotdeauna se pot vedea jocuri interesante de lumină și umbră, de culoare și de profunzime.

Sunt, însă, momente care nu îmi plac și, în general, soarele de după amiază, când cerul e senin, iar umbrele viscerale nu mă tentează. Nu zic niciodată nu, posibil ca într-o bună zi să găsesc ceva fascinant și în acea lumină.

Care sunt sentimentele care te încearcă atunci când ești în natură cu aparatul de fotografiat surprinzând-o pe aceasta în toată splendoarea ei?

A: … câteodată uimire, câteodată predare totală, câteodată o stare meditativă legata de eternul ciclu al schimbării care este natura. În mod paradoxal, pentru mine acest clișeu fotografic al peisajului clasic scăldat în apus de soare sau răsărit reprezintă un moment intim. Apusurile sunt momente trăite intens pe care le sorb secundă cu secundă și, sincer, mă interesează mai puțin ce crede lumea. Clișeu, neclișeu sunt părți din mine, pe care, de multe ori le privesc și retrăiesc emoții. Aici poate interveni și faptul că sunt un călător singuratic și de aceasta să le trăiesc altfel.

E greu, câteodată, a mă împărți între fotografie și trăitul momentului. Până la un punct sunt unul și același lucru, însă, uneori, simt nevoia să las aparatul și să privesc, așa, pur și simplu. Și o fac.

Unele fotografii ale tale descriu foarte bine ceea ce înseamnă abstractul în natură și, în același timp, complexitatea sa. Este greu să găsești un echilibru în acest haos aparent creat de natură? Și, de ce anume este nevoie pentru a atinge acest echilibru?

A: Sincer cred că e cel mai simplu lucru din lume, însă vine natural și trebuie lăsat să vină. Este genul de fotografie care e făcut doar prin capacitatea de a vedea fără a mai gândi ceva în prealabil, în mod conștient.

Cum ai descrie termenul de “intimitate” când vine vorba de fotografia de peisaj?

A: Ca stare naturală a relației dintre fotograf și natură. Orice altceva, din punctul meu de vedere, nu înseamnă nimic.

Știm că este foarte dificil pentru un fotograf să aleagă o fotografie favorită din întregul său portofoliu. Totuși, ne-ai putea spune care este cadrul de care te simți cel mai aproape?

A: Nu este dificil, este absolut imposibil. Iar răspunsul cred ca variază în funcție de momentul din viață în care mă aflu. Nu e bătut în cuie, însă momentan o să aleg “Still life”(trd. ”Încă viață”).

În portofoliul tău putem vedea cadre din diferite colțuri ale lumii, de la falnicii Dolomiți(cu emblema lor, Tre Cime), la enigmatica Islanda. Dintre toate locurile pe care le-ai cutreierat, în care simți că te-ai întoarce și de această dată ai face lucrurile diferit, deoarece ai dori să surpinzi un anumit cadru?

A: Nu îmi doresc să surprind vreun cadru anume. E un obicei de care încerc să mă dezvăț, acela de a merge pentru a realiza anumite cadre. Dorința respectivă mi se pare foarte toxică și o barieră extraordinară în calea creativității și a eliberării personale, a descoperirii. Da, mi s-a întamplat de multe ori să ajung prin locuri emblematice și să le surprind, însă nu pot spune că sunt extraordinar de mândru de mine pentru asta. Probabil că o să o mai fac, însă măcar ca dorință de viitor, aș vrea să spun că o să ma axez pe descoperire și surprize.

Dacă ar fi să alegi o singură calitate sau abilitate care te-a ajutat să ajungi cine ești, care anume ar fi aceea?

A: Nu știu dacă îmi doresc să ajung unde sunt, decât din punct de vedere fotografic, însă chiar și așa sunt departe de unde aș vrea. Dar fotografia și călătoria au fost, în mare parte, o cale de a evada, un drog, o eliberare. Dacă ar fi să aleg o ”ceva” neapărat ar fi posibilitatea de a călători. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ea, fără capacitatea mea de a alege să văd ce e mai departe de zona mea de confort.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

A: Keep walking!

© text: Andreea Popescu, Aurel Manea

© foto: Aurel Manea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s