Drumeții și povești
Scrie un comentariu

Aventuri prin Dolomiți – partea a II-a

Ceasul sună. Încet. Ceilalți încă dorm, iar în cameră e destul de cald, încât să ne mișcăm nițel cam moleșiți, dar ne facem curajul și ne ridicăm și, apoi, luăm rucsacii și pâș-pâș ieșim din cameră. Era al doilea răsărit în Dolomiți, nu voiam să îl pierdem. Afară cerul nu se anunța foarte spectaculos, dar aerul de munte ne trezea toate simțurile și ne lua vălul de pe ochi. Cu pași repezi am început să țopăim pe ici-colo parcă eram niște capre negre(acelea pe care nu le-am văzut deloc în nici una dintre zilele petrecute printre întalții Italiei). De pe bolovan, pe bolovan am găsit punctul strategic(vorba vine) și, și cu ochii, și cu aparatul de fotografiat am început să surprindem frumusețea acelor locuri… nu prea le-am putea descrie în cuvinte, dar ne-a umplut inimile de o bucurie […] Întorși la cabană, după micul dejun ne-am luat rucsacii, am văzut un cuplu de marmote, ne-am mai oprit pe drum să tot admirăm ceea ce ne înconjoară și după o oră și ceva am ajuns și noi la mult renumitul refugiu Locatelli.

Toate bune și frumoase…

…. entuziasmul mare, peisajul și mai mare, însă, cum niciodată socoteala de acasă nu e ca cea din târg, șederea noastră a fost, să zicem, presărată cu amintiri colorate și situații pe care le-am gestionat în fel și chip, astfel încât, mai jos, pe scurt vă vom spune câteva lucruri(cu bune și cu rele, normal) despre acest renumit refugiu:

  • peisajul este unul magnific, lacuri, Tre Cime, creste cât vezi cu ochii, văi(și acum când închidem ochii revenim la acea frumusețe și parcă am vrea să fim iar acolo, dar… să revenim cu picioarele pe Pământ).
  • poziționarea cabanei… strategică și numai bună pentru fotografii care vor să suprindă Tre Cime în toată splendoarea lor.
  • un mic-mare minus: nu există meniuri în limba engleză, ci doar în limba germană și italiană(însă, cu puțin noroc, ospătarul îți va spune și în engleză ce înseamnă fiecare, însă nu suficient de detaliat – atenție cei cu alergii, intoleranțe alimentare).
  • un personal destul de politicos și binevoitor, chiar ne împrietenisem cu o doamnă cameristă care ne spunea cu regret că, deși stă într-o zonă atât de minunată, nu găsește momente în care chiar să se bucure de tot acest lucru.
  • un flux extrem de mare de turiști(dacă la Lavaredo, în articolul anterior) am prins o seară în care am dormit singuri într-o cameră de mai multe locuri, aici toate camerele erau arhipline).
  • e bine să aveți la voi sac de dormit, căci în camerele cu multe paturi(noi am stat într-o cameră cu 21 de locuri), păturile și lenjeria de pe pat nu se spală decât foarte rar (noi le-am avut pe acelea mai groase, dar e indicat să fie unul mai subțirel, căci pe timp de noapte se va face foarte cald în cameră, din cauza numărului de persoane).
Cu lama-n Dolomiți…

… și chiotul de bucurie și zâmbetul până la urechi(și mai departe) al Andreei care, pe undeva, credea că a ajuns prin Anzi(eh, Machu Pichu…). Păi, când vezi lame prin Dolomiți, stai puțin pe gânduri și te freci la ochi, și te ciupești să vezi dacă vezi bine și când îți dai seama că e real, te duci și te lipești de ele. Cam așa a fost surpriza cu lamele. Ce căutam prin Dolomiți? Făceau un tur, alături de oameni(bineînțeles) al unor trasee din acești munți și, cum era și de așteptat, au fost atracția serii și a dimineții în care au poposit lângă Locatelli, căci de la mic la mare, de la copil la bătrân, de la cățel la pisică, cam toată lumea a fost în ‘pelerinaj’ la ele… să vadă minunea, să o fotografieze și nu doar așa, ci cu Tre Cime în spate.

Marmote, marmote și, iar, marmote…

Dacă prin Făgăraș, anul trecut, ne-am chinuit să surpindem niște marmote, am stat la pândă și au fost destul de scumpe la vedere, în apropiere de Locatelli, marmotele au fost chiar extrem de dezinvolte(lucru care ne-a bucurat, căci am avut timp să le fotografiem, dar care ne-a și întristat, deoarece comportamentul unor familii întregi s-a schimbat – sau poate corect ar fi ‘adaptat’, la condițiile turistice ale zonei, însă măcar pe timp de iarnă vor avea liniște). Cum nu mai văzusem atât de aproape marmote și cum nu văzusem nici pui, a fost un adevărat deliciu vizual să le urmărim cu privirea în tot comportamentul lor. Modul lor rapid de a mânca iarba, de a-și roti capul, de a se ridica și a se uita în jur, de a ‘țipa’ la vederea unui câine… ne-a fascinat.

”Vom fi singuri pe văi și pe creste…”

… și oricât de ireal ar părea, fluxul mare de turiști se aventura mai mult pe traseele clasice, mari, și nu și pe cele mici, care mai duceau către diferite creste, așadar, bucuria noastră. Nu mică ne-a fost mirarea când bătrânei de ani și ani împreună, urcau tocmai pe acele tarsee, încet și cu grijă și aveau o licărire de fericire în ochi la văzul tuturor lucrurilor care îi înconjurau, licărire pe care cu greu o mai vezi la oameni. Ne-au povestit că ei (se) iubesc muntele, natura și, cu o grijă și un respect mai rar întâlnit, ne-au dus să ne arate o floare de colț crescută pe marginea unei prăpăstii. Erau așa bucuroși că o văzuseră și noi la fel… de bucuria lor. Am învățat multe lecții din comportamentul lor grijuliu unul cu celălalt, din vorbele lor frumoase despre munte, din efectiv chipurile lor altfel. Pe crestele din apropierea refugiului e de mers cu grijă și cu ochii larg deschiși, căci la fiecare pas te așteaptă câte o minune a naturii: flori, pietricele de toate felurile, peisaje care ți se descoperă, felurite animale(dacă ai noroc să le vezi, noi am avut o întâlnire mai de la distanță cu o hermină grăbită tare, care nu ne-a lăsat mai deloc să îi surprindem traseul).

Dis-de-dimineață…

… soarele ne găsea undeva pe câte o creastă, iar seară(doar una, din păcate, căci în una din seri a fost ceață și cam atât, și nu ceață așa, mai în joacă, ci ceață mai în serios) cocoțați pe sub niște stânci, prin niște peșteri. În împrejurimile refugiului sunt o mulțime de locuri din care să vrei să surprinzi primele și ultimele raze ale soarelui și chiar dacă urci nițel, ‘efortul’ îți va fi răsplătit pe măsură: ceea ce vei surprinde(mai ales cu privirea) se va duce acolo în ‘cămara cu amintiri frumoase de retrăit când e ploaie și când e frig’. În cele două zile am surprins răsăriturile din două locuri diferite și, dacă am mai fi avut rezervare să stăm(și dacă nu aveam rezervare la o altă cabană și nu voiam să facem și niște trasee de anduranță) deja aveam în minte în ce locuri să mai mergem, chiar dacă ne trezeam și mai cu noaptea în cap.

Avem și câteva regrete, mai ales fotografice, dar ne-am promis că vom reveni în Dolomiți, căci ne-am lăsat acolo marmotele dragi pe care vrem să le mai vedem(nu mai știm noi care sunt, dar o să ne prefacem că ne cunoaștem) și multe aventuri în care am vrea să mai pornim, una dintre ele fiind parcurgerea unor trasee de via ferrata.


PS: va mai urma și ultima parte, despre refugiul nostru preferată din Dolomiți, precum și despre cea mai bună mâncare(din spusele lui Daniel) pe care a mâncat-o pe munte, dar și traseele care au scos untul din noi, dar care ne-au plăcut la culme.

© text: Andreea Popescu & Daniel Mîrlea

© foto: Daniel Mîrlea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s