Fotografi, Fotografi de viață sălbatică, Fotografi români
Scrie un comentariu

Șerban Gabriel: „… dincolo de o foarte bună cunoaștere a animalului, este răbdarea, infinita răbdare.”

Șerban Gabriel spune o altă poveste despre lumea din jur, o spune în felul lui caracteristic, prin fotografie și cuvinte însemnate de-a lungul călătoriilor și drumețiilor. Surprinde, atât reptilele, cât și amfibienii în toată splendoarea lor, dar și părticele de lume pe care ni le prezintă în moduri aparte.

1. Înainte de a porni la drum, spune-ne câteva cuvinte despre tine și povestește-ne cum și când a început pasiunea ta pentru fotografie.

G: Sunt un începător într-ale fotografiei. Sunt grafician de meserie și lingvist ca formație. Adică nu am profesat niciodată, deși la un moment dat am trecut razant pe lângă ideea unei cariere didactice. Oricum studiile mele au fost atât de „exotice” (limbile hindi și rusă, slavă veche, sanskrită, orientalistică, etnologie, literatură etc.) încât am fost convins aproape de la început că n-am să trăiesc din asta la noi. Mi-a placut și continuă să-mi placă biologia, însă nu am studiat-o formal niciodată, deși mi-aș fi dorit. M-a salvat desenul se pare. Iar de aici cumva fotografia a fost ceva firesc, veneam deja din zona artelor vizuale. 

M-am născut în Câmpina și chiar dacă locuiesc în București de mulți ani nu prea pot să-l numesc „acasă”. Vreau să spun că acasă e acolo unde am bătut prima dată drumurile pădurii, unde bunicul mă învăța să recunosc cântecul păsărilor, unde fugeam după șopârle prin grohotișuri și unde am continuat să hoinăresc ori de câte ori nu-mi găseam locul altundeva. Apoi, sunt privilegiat să am muntele atât de aproape de casă. E suficient să privesc departe la nord și să vad crestele înzăpezite care nu mi-au lipsit niciodată. Înțelegi deci cam care a fost șocul să le schimb pe un orizont cu macarale, blocuri staliniste și apusuri postapocaliptice topindu-se în smog.

Nu pot să spun când a început pasiunea pentru fotografie. În orice caz, nu a început brusc, ci mai degrabă a fost o urmare normală a ceea ce îmi plăcea oricum să fac – să merg în natură, să mă furișez sperând că voi putea observa câte o frântură din viața animalelor, să cuprind peisajele. Fotografia a fost mai mult pentru a putea arăta celorlalți lumea aceea în care mă simțeam cel mai acasă. Eu deja o știam. Dar poate că și pentru a lua ceva cu mine de acolo. Există ceva greu de numit atunci când tragi un cadru cu un animal sălbatic. E cel mai probabil singura întâlnire cu el pe care ai s-o ai, ba poate că pentru el singura întâlnire cu omul. Dar cumva te legi de el pentru totdeauna deși vă vedeți pentru atât de scurtă vreme.

Primul DSLR l-am luat abia acum câțiva ani. Sunt puțin atehnic, întotdeauna m-a atras mai degrabă ce e viu, ce se schimba, crește și suflă și nu mecanismele ori aparatele. Prin urmare a fost un hop de trecut fotografia în aspectul ei strict tehnic. Pe de altă parte, experiența de ilustrator mi-a înlesnit mult munca. Practic regulile artelor vizuale sunt aceleași indiferent de mediu și pentru mine deci n-au fost un efort. Nu a trebuit să învăț cum trebuie să arate o imagine, greutatea e să o fac să arate prin aparat așa cum o văd eu sau așa cum aș desena-o. Nu reușesc 100% în cele mai multe cazuri. Până la urmă fotografia înseamnă literalmente a desena cu lumină (din gr.photo –graphe), deci îmi imaginez că nu m-am depărtat foarte mult de materia mea de bază.

2. Fotografia are o înseamnătate aparte pentru fiecare persoană în parte. Ce înseamnă aceasta pentru tine și de ce ai ales să mergi pe acest segment de fotografie pe care îl faci tu acum?

G: Fotografia e o formă a memoriei în ultimă instanță. Noi prindem fragmente de timp, din ceva prin excelență intangibil și le conservăm. Vine din nevoia de a păstra, cel puțin pentru mine. Poate că vine și din nostalgia realizării că până la urmă toate lucrurile trec, nu știu. Dar cum e și în cazul picturii, adesea autorul infuzează imaginea, peisajul cu persoana lui. Există un strat într-o imagine care poate să-l sugereze pe autor în aceeași măsură în care ne înfățișează o realitate exterioară.

Cât despre segmentul de fotografie cu care mă ocup, pe el l-am ales pentru că este despre lucrurile la care țin. Adică mai pe scurt, asta îmi place și asta arăt. Fotografia de natură  nu e cel mai ușor gen, e cu multă  muncă, cu dârdâit iarna, cu insolații vara, cu sculatul cu noaptea în cap pe care îl urăsc, dar nici n-aș alege niciodată altceva. De altfel nici nu cred că m-aș pricepe. Asta admițând ca am momentele mele (sper) în care mă pricep.

3. Prin cercurile de fotografi de natură, ești cunoscut ca fiind fotograful de reptile, deși tu nu realizezi cadre exclusiv cu reptile, aria ta fotografică fiind mult mai largă. Însă, pentru că tot suntem la capitolul reptile, spune-ne câteva ceva despre acest tip de fotografie.

G: Reptile și amfibieni, ca să fiu pedant. Adică herpetofaună. De mic copil aduceam șopârle acasă, uneori doar cozile. Când mă întâlneam cu câte un șarpe de casă țineam o distanță sănătoasă, dar nici nu-mi puteam lua ochii de la el. Animalele m-au fascinat dintotdeauna, iar un loc de cinste l-au avut cele mai ciudate și mai puțin iubite dintre ele. Poate că și pentru că sunt cele mai ascunse dintre ele, aproape toate ființe discrete, cel mai adesea nevăzute de oameni. Cred că acest element de ascuns mă atrage. Au acel aer ancestral, straniu nouă celor cu sânge cald, care e aproape o fereastră spre o lume de demult, spre un Pământ tânăr de dinainte de noi. Șerpii spre exemplu au lăsat o impresie puternică în toate tradițiile, fie ea puternic negativă ori pozitivă. Rareori avem credințe vechi în care șarpele să nu apară, ori să nu însemne nimic. Întotdeauna i s-au atașat semnificații profunde, tocmai poate din neobișnuitul lui. Șarpele e ascuns, el merge în pământ, a fost pus de nenumărate ori în legătură cu lumi mitologice subterane, cu vitalitatea naturii, oamenii l-au urât sau l-au zeificat. La noi se credea că un șarpe care trăiește nevăzut de niciun om timp de șapte ani se preface în balaur. Balaurii sunt călăriți de solomonari și aduc grindina. Ori că șarpele casei stă îngropat în pragul casei ca un totem al familiei. Apoi avem poveștile creștine de pe urma cărora au avut de suferit, dar nu în mod exclusiv. Până la urmă frica de șerpi este una mult mai veche în cei mai mulți dintre noi. Și e una motivată parțial. Ideea e că lumea a întors întotdeauna capetele după ei, fie din fascinație sau repulsie. Rămân fără doar și poate animale frumoase, modele de supraviețuire și exemple de inventivitate naturală care merită mai multă considerație din partea noastră și mult mai multă milă.

Din nefericire tradiția orală a făcut din ei și ființe mai letale decât sunt în realitate, la țară oamenii îi ucid pe loc, iar la televizor și în presă vedem știri bombastice despre mușcături de vipere săritoare care se năpustesc asupra drumeților. Încerc așadar să-i pun într-o lumină bună, culcat la nivelul lor să arăt că nu sunt monștri de temut, ci făpturi elegante, atrăgătoare. Se numără printre animalele pe care le vedem cel mai curând de sus, ca și broaștele ori șopârlele. Câți dintre noi s-au întins în iarbă sau pe piatră să le vadă în lumea lor, la scara lor, să le privească în ochi? Poate că văzându-i mai bine, o să-i și înțelegem mai bine. Chiar dacă prea puțini din cei care îmi văd pozele cu reptile vor vrea să coboare în lumea lor, dacă se vor gândi de două ori înainte de a le face vreun rău, tot consider că mi-am îndeplinit scopul. Nu are rost să mai insist pe amănunte științifice, pe importanța ecologică, sau asupra detaliilor extraordinar de interesante de comportament sau fiziologie – de asta se ocupă alții. Însă cred că pentru marea majoritate o imagine face mai mult decât datele. Ea va fi “cârligul” care să “agațe” publicul în acest domeniu. Măcar în a-l reconsidera dacă nu în a-i plăcea.  Asta doar din punct de vedere educativ. 

Artistic, herpetofauna mi se pare un domeniu vast și plin de resurse în fotografie. Sunt pur și simplu animale foarte frumoase. Cu nume populare ca “salamandra de foc” sau „balaurul dobrogean” e clar că fascinația e acolo de multă vreme, trebuie doar să o direcționăm constructiv. Herpetofauna României pot spune că este un proiect fotografic pentru mine. Primul serios. Mai am câteva întâlniri cu puține specii de la noi pe care le aștept ca să pot considera domeniul încheiat. Sigur, asta nu înseamnă că nu mă voi mai entuziasma și la broaștele râioase din curtea casei, doar că voi putea pune punct proiectului și poate îl voi aduce în fața publicului într-o formă sau alta. Încă nu știu. Probabil va fi gata abia la anul, toamna nu e departe și subiecții mei se vor ascunde peste iarnă.

Simt nevoia să adaug un detaliu. Întrucât eticheta de fotograf de șerpi s-a cam lipit, deși nu sunt singurul: îmi plac fantastic de tare amfibienii, aș îndrăzni să spun că poate chiar mai mult decât mai sus-amintitele târâtoare.

Ca în orice aripă a fotografiei de wildlife, există specificități. Animalele pe care le fotografiez în general au un comportament net diferit de cel al animalelor cu temperatură constantă. Nu e ca fotografiatul de păsări sau de mamifere. În unele privințe e mai ușor, în altele mai greu.  Nu sunt animale foarte active. Dar asta nici nu înseamnă că sunt docile ori că nu pot da dovadă de energie când vor. Sunt aproape toate foarte rapide, deși pot sta zile nemișcate și ascunse. Trebuie să le cunoști preferințele de habitat, ritmurile interne, obiceiurile. Sunt condiționate de lumină, căldură, umiditate, lucru care le face oarecum previzibile. Apoi scara la care lucrezi e mereu problematică. Nu e chiar fotografie tip macro, dar undeva spre acea zonă. În primul rând, că toate animalele sălbatice, se feresc de om. Mai ales șerpii sunt foarte discreți și greu de prins pe nepregătite. Suntem giganți în lumea lor, nu merge cu hide. Nu îi poți aștepta pitit sperând că vor apărea. Sunt adesea specii criptice și preferă oricum locurile greu accesibile – crevase, bușteni, mlaștini, locuri în care se pot retrage ușor în caz de pericol. Fiind mai la baza lanțurilor trofice, au mulți prădători și sunt foarte temătoare. Pentru fotografia de herpetofaună animalele trebuie căutate activ și uneori prinse. Desigur, puriștii pun aici problema eticii. În primul rând stresul capturii nu poate fi comparat cu cel al unei păsări prinse ori al unui mamifer. Chiar sunt ființe mult mai simple și comportamentul lor în timpul capturii denotă că nu sunt foarte afectate de eveniment, cu siguranță niciodată pe termen lung.

În al doilea rând, scara la care cele mai multe dintre ele trăiesc nu ne e accesibilă. Nu încapi cu aparat cu tot într-o băltoacă de câțiva centimetri după un mormoloc sau sub un buștean. Fotografierea lor in situ este de cele mai multe ori o condiție nerealistă tocmai pentru că sunt atât de mici. Desigur, asta nu este o regulă. Am cadre bune in situ cu ele, însă și multe cadre în care animalul a fost capturat și așezat pe un suport mai potrivit, la mică distanță. De fiecare dată eliberarea se face în cel mai scurt timp posibil, în locul capturii. Adeseori animalele din fotografiile mele rămân prinse în capcane antropice, în care ar muri lent de foame sau frig. În general orice canal, puț sau șanț cu pereți prea abrupți e o condamnare la moarte pentru ele, iar în acest caz captura este salvatoare. Dar despre asta puriștii preferă să tacă. În fine, alteori se pune problema relocării lor, dacă sunt prea aproape de autostrăzi sau de zone locuite. Când ies cu oameni care n-au atins niciodată un șarpe ori o broască încerc să-i vindec de fricile lor, o experiență hands-on poate schimba o viață întreagă de prejudecăți. Cred că am lecuit și fotografi de natură de oroarea de șerpi. Apoi mai sunt datele pe care le împart cu amicii biologi și care uneori pot fi relevante pentru studiile lor.

Ca să închei, de departe cel mai important lucru dincolo de o foarte bună cunoaștere a animalului, este răbdarea, infinita răbdare. Dacă n-ai avut-o înainte să te apuci, sigur ai s-o dobândești pe parcurs. Asta sau te lași.

4. Cum este să ”lucrezi” cu șerpii și cum anume trebuie să fie pregătită o persoană care vrea să fotografieze reptilele?

G: Pregătirea începe mereu cu documentarea, pe de o parte despre animalul pe care îl cauți, pe de alta despre habitat. Trebuie verificată altitudinea locului, unghiul soarelui, etc. Desigur, niciodată datele nu sunt o garanție. Ține în mare parte și de noroc. Iau mereu cu mine un cârlig herpetologic și o mănușă groasă pentru veninoși. În general prefer să manipulez șerpii neveninoși cu mâinile goale, chiar dacă mai mușcă. Șerpii de la noi nu au forță în fălci, mai rău mă mușcă pisica de acasă, sunt obișnuit. Au alte metode de a reacționa când se cred în pericol – unii fac pe mortul, alții secretă mirosuri destul de neplăcute. Evident, trebuie să te încalți adecvat, nu te poți duce în șlapi după vipere. Pantalonii lungi sunt de preferat, uneori în zonele tropicale foarte luxuriante mai folosesc și un fel de apărătoare ca niște parazăpezi.

Poti fotografia cu obiective de kit, cu obiective macro, cu teleobiective, cu trepied sau fără, cu blende sau blitzuri circulare ori dedicate. Depinde mult de situație. Partea proastă e că trebuie să le cari pe toate tot timpul, nu se știe cu ce te întâlnești.

5. Pentru că știm că reptilele nu sunt tocmai prietenoase în anumite situații cu cei care se apropie de ele, avem o curiozitate legată de relația ta cu reptilele. Ai avut momente mai riscante în timp ce fotografiei șerpi veninoși? Dacă da, cum anume ai reușit să te descurci în acele momente?

G: Problema e cu cei care vin în contact cu ele. De fapt reptilele sunt destul de timide. Devin “neprietenoase” când nu mai au încotro, e o reacție normală pentru un animal sălbatic. Evident că un șarpe se va speria și va mușca odată încolțit sau călcat din greșeală de cineva. E o situație disperată pentru el, o ultimă variantă dacă nici camuflajul, nici fuga și nici intimidarea nu au funcționat.

Ideea e să minimalizezi riscurile. În zona asta nu e loc de teribilism pentru că orice gest necalculat e posibil să te coste. Cu toate astea nu există risc zero. Trebuie să fii foarte atent și să anticipezi comportamentul. Și să ai reflexe bune. Am avut, da, momente riscante, dar au fost riscante din cauza mea. Fie nu am apreciat distața de subiect, fie nu am fost atent. E greu cu manuși groase pe declanșator, uneori e nevoie de mâinile goale. Dar din fericire nu am fost mușcat niciodată de veninoși, deși am fost aproape.

Asta e prima situație potențial riscantă. A doua e când te întâlnești cu specii pentru care chiar ești în meniu, cum sunt dragonii de Komodo sau crocodilii. E o senzație foarte ciudată când simți că ești urmărit cu interes de o reptilă. E neliniștitor tocmai pentru că sunt foarte calculate. Nu am avut incidente cu ei, o singură dată, în Africa, era să cad peste un crocodil de Nil, în șanțul din mal pe care îl săpase.

6. După cum spuneam și mai sus, tu nu ești doar fotograful de reptile, ești un fotograf care surprinde și locurile prin care călătorește, drept pentru care ai avut câteva apariții în National Geographic Traveller, cu aventurile tale din Bali, respectiv Guyana Franceză. Spuneai că ai ”descoperit o Bali neturistică, rurală și fermecătoare, plină de povești și credințe fantastice, un loc în care miturile încă trăiesc.” Cum a fost aceasta experiență pentru tine din punct de vedere a culturii pe care ai întâlnit-o, dar și din punct de vedere fotografic?

G: Îmi vine în minte un citat din Melville care zice “As for me, I am tormented with an everlasting itch for things remote. I love to sail forbidden seas, and land on barbarous coastst”. Stiu, sună prețios azi când forbidden seas nu mai avem, iar barbarous coasts este politically incorrect. Dar am crescut cu jurnalul de pe Beagle, cu carnetele lui Fawcett, îi chinuiam pe ai mei să-mi citească din atlasul zoologic pentru că încă nu știam să citesc. Cred că era previzibil să vreau să văd depărtări.

Am câțiva prieteni cârcotași care îmi zic că am plecat în Bali fix pentru dragonii de Komodo. De fapt am vrut să cunosc o mai mare parte din Indonezia, din isulele Mării Flores, apoi Java, Bali. Visam la vechiul templul din Borobudur de când eram puști. Backgroundul  meu în orientalistică au făcut din Bali destinația evidentă. E o insulă de hinduism într-o mare islamică. Și încă un hinduism ciudat, endemic, un melanj de animism, șamanism, șivaism și budism la un loc. Bali are ceva mistic dintr-un decor de Kipling, vezi temple din roca neagră vulcanică a insulei năpădite de junglă la tot pasul, e imposibil să nu te vrăjească. Pentru un fotograf de wildlife e un paradis. La fel și pentru antropolog sau etnolog. Culturile insulare sunt la fel ca și speciile insulare – izolate, spectaculoase și irepetabile. Aș putea să povestesc ore despre asta, însă curioșii pot citi în curând integral jurnalul călătoriei pe site.

7. Dacă ne-ai povestit despre Bali, spune-ne câte ceva și despre Guyana Franceză, un loc exotic și nu foarte umblat de către fotografii de la noi, cel puțin.

G: Călătoria în Guyana Franceză a început destul de previzibil ca urmare a fascinației pentru zone sălbatice exotice. Apoi am aflat de drumul velierului Fleur de Lampaul din Franța până la gura Maroniului (fluviul-graniță ce o desparte de Surinam) și am găsit Antecume Pata – autobiografia lui Andre Cognat, un francez din Lyon naufragiat aici, salvat și adoptat de amerindienii wayana, devenit el însuși primul șef de trib alb, ani mai târziu. Am plecat practic în căutarea acestui personaj ca pretext pentru mica noastră expediție.

Guyana Franceză nu e o destinație turistică populară. Infrastructura lipsește aproape cu totul înafara coastei. Întreg interiorul este selvă virgină strabătută nu de străzi, ci de râuri, singurele căi de acces. Fotografic a fost un eșec pentru că în a treia zi de călătorie am fost surprins de flux și am căzut udându-mi ireparabil toată aparatura. Aveam de stat o lună. Așa că a trebuit să mă mulțumesc cu camera compact, singura care s-a salvat. Am făcut deci doar poze cu “săpuniera”.  

Dacă la extraordinara biodiversitate mă așteptam, nu credeam că am să ajung însă în mijlocul unui etnocid. Situația amerindienilor de acolo, fie ei wayana, waiampi, teko sau kali’na este cam aceeași – cea a învinșilor istoriei, condamnați la o stingere lentă. Cum am locuit în inima junglei alături de ei pot spune că am văzut printre cele mai frumoase, dar și cele mai triste lucruri. Parte din documentarea expediției a fost și recoltarea mostrelor entomologice pentru Muzeul Antipa, care a fost un succes. Am reușit să mă întorc cu exemplarele întregi acasă, printre care și un păianjen uriaș Goliat, care a intrat în patrimoniul MNINGA. 

Cătunul Antecume Pata (care înseamnă Leneș) cred că a fost cel mai îndepărtat punct de civilizație în care am poposit vreodată.

8. Cum am pus și mai sus, vii cu un portfolio variat, cu cadre artistice sau documentare, dar care duc toate în aceeași direcție: pasiunea pentru fotografie. Care ar fi fotografia de care te simți cel mai legat din întreg portofoliul tău și ce anume o face să fie așa?

G: Nu am o imagine preferată, ar fi mult prea complicat să mă hotărăsc la una.

9. Am putut observa că îți place să vezi dincolo de întregul vizual, să vezi acele mici părți din care e alcătuit întregul. Ce înseamnă termenul de microexplorare în viziunea ta?

G: Da, pentru că părțile sunt și ele niște mici întreguri în felul lor, microlumi. Micul și marele pot fi deopotrivă fascinante. Viziunea unui munte ieșind din neguri după o furtună poate fi impresionantă, dar la fel și aripa unui fluture cu solzi și irizații, pitită printre firele de iarbă de la poalele lui poate fi . Extraordinarul nu cred că trebuie căutat doar la capătul lumii. Îl putem găsi adesea la îndemână, dar ascuns, în curtea din spatele casei, într-un pârâu minuscul. E vorba mai mult de o atitudine, de a te păstra curios cât să descoperi lucrurile mici. Nu neapărat fizic mici, ci ca anvergură. Înseamnă să ieși de la muncă și în loc să pleci acasă mecanic, să-ți petreci seara alături de chirele din balta de lângă blocuri ori să îți agăți un hamac  în pădurea de la marginea orașului. Nu se știe niciodată ce vei avea norocul să vezi.

10. Care sunt planurile tale legate de explorare, dar de fotografie (deși acestea cam vin la pachet, cel puțin în cazul tău, din ce am urmărit până acum)?

G: Nu am un proiect fotografic în așteptare înafara celui actual și nici nu călătoresc strict pentru imagini. Mi-e dor de Africa, sper să o revăd curând, dar totodată și America de Sud îmi surâde. As vrea să văd Roraima de exemplu. Cine știe, poate chiar teritorii mai australe. Ori poate Islanda. Dar revenind cu picioarele pe pământ, îmi doresc să termin curând proiectul cu herpetofauna României. E unul foarte drag mie. Totodată, după multe răzgândiri și tatonări, m-am decis să lansez MirorMundi, un site de fotografie care conține și articole despre oameni, locuri, natură. Lucrez la el de multă vreme și pare să fie, în sfârșit, gata. Acum să vedem cum va fi primit de cititori/privitori.

11. Un mesaj pentru cititorii site-ului nostru.

G: Pentru că suntem la ”Drumeți și Drumeții” – Drum bun!


Vă invităm să urmăriți atât site-ul lui Șerban Gabriel, MirorMundi, cât și pagina de Facebook aferentă acestuia.

© text: Andreea Popescu & Șerban Gabriel

© foto: Șerban Gabriel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s