Fotografi, Fotografi de natură/peisaj, Fotografi români
Scrie un comentariu

Cătălin Țibuleac: ”Atât călătoria, cât și fotografia contribuie în egală măsura la devenirea mea ca om.”

Cătălin Țibuleac - foto favorită

Cătălin ȚibuleacÎn general, fotografia de natură, pentru cei care o simt, își pune o amprentă asupra personalității lor, devenind niște oameni mai doritori de liniște, mai iubitori de frumos și mai orientați către creativitate și descoperire a locurilor noi. Cătălin Țibuleac face și el parte dintre acei oameni pe care ți-e drag să îi asculți/citești și care atunci când spun ceva te inspiră și mai mult în pasiunea pe care o ai. Cu un background în geografie și cu un grai frumos, ne-a povestit despre cum călătoria, împreună cu fotografia de natură contribuie în egală măsură la devenirea sa ca om.

Chiar dacă o foarte bună introducere despre tine ar putea spune chiar fotografiile, totuşi spune-ne cine e omul de dincolo de aparat şi cum a început să facă fotografie de natură?

C: Am crescut la poale de munte, în Brașov să fiu mai precis, am fost instruit geograf în Târgul Ieșilor, locul de unde am început cu un puternic avânt să călătoresc, având în rucsac nu doar cele necesare, ci și o poftă imensă să descopăr cu proprii mei ochi, prin propriile experiențe, ceea ce audiam și studiam în sala de curs. Încă din primele ture am simțit o plăcere aproape copilărească să descopar cum anumite lucruri învățate la facultate se confirmă pe teren sau dimpotrivă. Încet, încet, s-a insinuat și pasiunea pentru fotografie, care, la început, a fost un soi de activitate de documentare, devenind mai apoi o extensie a personalității mele. Acum, atât călătoria, cât și fotografia contribuie în egală măsura la devenirea mea ca om.

Spunea Ansel Adams, unul dintre părinţii fotografiei, că “fotografia… oferă o infinită varietate de percepţie, interpretare și execuţie”. Ce înseamnă fotografia de natură pentru tine?

C: Văd actul de fotografiat (și aici mă refer la întregul proces, de la planul sentimental, a priori, până la cel de execuție, prelucrare ș.a.m.d.) ca fiind un drum fără întoarcere și fără sfârșit, inițiatic, în sensul în care este imposibil să revii în punctul de plecare, să recreezi aceleași condiții, odată ce ai trecut printr-o experiență, printr-un moment ce te-a afectat într-un mod sau altul.

Poate unii nu conștientizează, în prima fază, cum anume lucrează actul fotografic asupra subconștientului, dar pot spune din experiențele pe care le-am avut până în acest moment că iese de fiecare dată altceva în momenul când mă întorc într-un loc fotografiat anterior. Oricât de mult aș încerca să reproduc un moment îmi este imposibil și asta pentru că de fiecare dată se întoarce un alt eu, un eu poate mai stresat, mai calm, poate grăbit sau dornic să mai stăruie puțin.

Poate (și) la asta se referea Ansel (fiecare e liber să interpreteze cum dorește), dar îmi place să cred că de fiecare când revin într-un loc, sunt un om mai bun, mai atent la ce văd, mai deschis spre a primi ceea ce natura vrea să-mi ofere, iar toate astea se răsfrâng și asupra fotografiilor (asta în cazul în care am aparatul la îndemână).

La nivel fotografic, eşti genul de persoană care se gândeşte înainte de a pleca de acasă cam ce cadru ar vrea să surprindă sau odată ce ai ajuns într-un loc laşi natură să ţi se descopere şi o surprinzi atunci pe loc?

C: În general am o imagine de ansamblu asupra locului unde urmează să călătoresc, dar când vine vorba de fotografie, nu fac prea multe planuri, unu la mâna, pentru că nu sunt aşa priceput la planuri minuţioase şi doi, făcând prea multe planuri, risc să stric eventualele surprize ce pot apărea la faţă locului sau să mă aştept la prea multe şi să fiu dezamăgit.

Prefer să „nu strivesc corola de minuni a lumii” dacă îmi este permisă analogia.

Să vin cu un exemplu concret, anul trecut în călătoria din Islanda, înafară de un itinerar grosso modo, nu am plănuit altceva pentru că nu puteam anticipa cât de obosiţi vom fi la un moment dat, cât de mult ne va afecta absenţa întunericului şi mai ales, nu puteam anticipa turnurile vremii (prognozele se schimbau foarte des). Desigur, sunt locuri unde aş vrea să fotografiez ceva anume, dar iarăşi, nu-mi fac din asta singurul scop pentru că-n felul acesta risc să pierd din vedere alte lucruri, poate mai importante. Îmi place să decid la faţa locului ce şi cum, mai important este să trăiesc momentul, iar dacă rezultă şi o fotografie de care să fiu mulţumit, cu atât mai bine.

Privești natura altfel și ne-o descoperi într-un mod în care, poate, nu am privi-o. În ce măsură, crezi, că fotograful aduce un plus de valoare unui cadru?

C: Fotografia este prin excelenţă subiectivă, iar fotografia de natură este un vârf de lance al individualităţii artistice. Dacă pot exista similarităţi la nivel conceptual sau al execuţiei, ele se contopesc la un moment dat cu trăirea personală, iar aici se produce diferenţierea. Ia-o ca pe un exerciţiu în băcătărie, toţi avem aceleaşi ingrediente, dar unuia îi place mai picant, altuia mai acru şi astfel adaugă acel ingredient care dă în final gustul dorit, valoarea adăugată.

O fotografie este o prelungire a personalităţii fotografului, cu cât el reuşeşte să redea mai multe elemente din propria-i fire, cu atât ea este de mai mare voloare.

În ceea ce privește locurile de fotografiat, îţi place să explorezi să descoperi tot noi locuri sau găsești mai inspirative locurile pe care le știi deja, în care ai cunoscut deja natura? Dacă ai astfel de locuri la care te întorci mereu cu drag, care ar fi acestea și ce le face atât de speciale?

C: De fiecare dată, prioritatea este călătoria, drumul până la destinaţie, fotografia venind pe planul doi. Cel puţin pentru mine aşa stau lucrurile, mai ales când ajung într-un loc nou. Sunt prea multe elemente noi, cu care mă întâlnesc pentru prima dată în viaţă şi cine ştie, pe care poate nu voi mai avea ocazia să le văd şi să le simt, ca să fiu preocupat de cât de corectă e expunerea sau dacă mă mulţumeşte compoziţia. Aşa cum spus şi mai sus, se pot pierde momente unice astfel.

Aş vrea să merg într-o tură care să fie exclusiv pentru fotografie (încă nu am făcut aşa ceva), dar asta se va întâmplă într-un loc în care am fost deja şi asta pentru că acolo mă voi duce cu bagajul de amintiri şi trăiri (şi cunoştinţe) făcut la prima vizită.

Cât despre locuri dragi, pot spune cu tărie că, în România, potecile de pe Piatră Craiului le voi bate de fiecare dată cu mare plăcere. Deşi nu am prea multe fotografii de acolo, întotdeauna m-am simţit extraordinar. În străinătate, Islanda m-a impresionat foarte mult. Acolo m-aş întoarce cu drag pentru că sunt atât de multe locuri faine, locuri în care poţi vedea îndeaproape cum funcţionează planeta noastră albastră, locuri misterioase, pustiitoare şi pline de viaţă totodată.

Ai un portofoliu destul de variat în ceea ce priveşte cadrele, însă toate au un punct comun: sublinierea formelor naturii, a diferitelor momente. Atunci când fotografiezi, care este momentul acela al zilei sau al anotimpului cu care eşti cel mai în armonie şi cum anume te inspiră?

C: Să ştii că determinismul geografic îmi afectează grav activitatea fotografică , de unde şi lipsa unei abordări unitare. Danemarca nu e deloc recunoscută pentru natură-i bogată, motiv pentru care portofoliul este „împrăştiat”. Aş putea spune că momentele preferate de fotografiat sunt acelea pe care le iubim cu toţii, din motive pe care le ştim cu toţii, dar multe dintre fotografiile pe care le-am ales aici sunt făcute după-amiaza, în zile înnorate sau în plin soare. Îmi place foarte mult iarna, iar când văd fotografiile de iarnă făcute de mulţi fotografi care au fost în vizită şi în ograda voastră, mă cuprinde nostalgia. Aici iarnă nu e iarnă aşa că mă mulţumesc cu luna mai, pe care o consider, cel puţin aici, o luna ce oferă multe oportunităţi şi totodată luna cu cele mai puţine precipitaţii.

Nu este ușor să alegi o singură fotografie preferată, mai ales că surprinzi niște peisaje care te duc către o altă dimensiune vizuală. Însă, cu toate acestea, ai vreo fotografie de care ești legat? Care este povestea din spatele ei?

C: Mi-au venit repede două imagini în minte când am citit întrebarea dar dacă e să aleg doar una, o aleg pe cea făcută anul trecut în Islanda. A fost pentru mine primul contact cu limba unui gheţar, mic dealtfel, comparativ cu ceilalţi din această ţară, dar văzându-l, am simţit un soi de nimicnicie, de neputinţă. Având pregătire de geograf, am găsit aproape naturală includerea elementului uman pentru a releva amplitudinea şi scara în imagine. Mi s-a părut frapant, ca să nu spun revoltător, faptul că reuşim, noi ca specie, să înclinăm balanţă ordinii naturale în „favoarea” noastră. Ceea ce se vede în imagine este terminaţia unui gheţar care, ca mulţi alţii, s-a retras într-un ritm accelerat în ultimii ani, pe suprafaţa căruia se pot observa, pe lângă cenuşă vulcanică şi praf transportat de vânt de pe alte continente, depuneri solide rezultate din activităţile antropice. Ce zăcea în spatele acestui cadru era o vale glaciară dezolantă, parcă formată în pripă.

De curând ai ajuns în Finlanda, una dintre ţările nu atât de fotografiate (aproape spre deloc) de către fotografii din România. Povestește-ne puţin despre această experienţă, atât din punct de vedere al locurilor vizitate, cât și din punct de vedere fotografic.

C: A fost prima incursiune în această ţară. Pot spune cu bucurie că am găsit ceea ce căutăm, şi nu mă refer la peisaje sau animale sălbatice, deşi sunt din belşug, ci acea linişte ce dăinuie în pădurile ce par a fi nesfârşite. Asociez liniştea găsită aici cu cea pe care o „auzi” şi o simți iarna, când eşti în pustiu şi ninge încet. Doar paşii perturbă tăcerea şi trosnitul crengilor sub picioare.

A fost o experienţă cu atât mai specială cu cât am avut norocul de un episod destul de rar de frig şi ninsoare chiar la începutul călătoriei. Ştiam că este mai frig, dar ninsoarea ne-a luat puţin prin surprindere, stricând anumite planuri. Pe de altă parte, zăpadă şi frigul au creat noi oportunităţi, de care am profitat, cum ar fi sauna, urmată de baia în zăpadă.

Fotografic vorbind, pădurea este prietenul fotografului, împreună cu tot ce mişună în ea. Problema a fost că majoritatea animalelor sălbatice devin active noaptea târziu, şi cum noapte nu a fost, nu prea am avut ocazia să le vedem. O singură dată am reuşit să vedem o vidra, câţiva şoimi şi cocoşi sălbatici, scăldându-se în lumina soarelui de la miezul nopţii. Este o ţară superbă, pe care aş vrea să o revăd şi să o explorez şi fotografic.

Un mesaj pentru cititorii noștri.

C: Ceea ce se întâmplă aici este foarte, foarte fain şi mă bucură mult că aţi reuşit să reuniţi mulţi oameni de calitate, cu o pasiune pentru natură şi fotografie. Este un demers în faţa căruia mă înclin şi sunt sigur că merge în direcţia bună. Învăţ din fiecare articol al vostru şi de la autorii fotografiilor şi sunt sigur că nu sunt singurul. Mi-ar face plăcere să ne întâlnim şi undeva sus şi sunt sigur că asta se va întâmplă mai devreme sau mai târziu, pe plaiuri româneşti sau cine ştie în ce colţ al lumii. Asta înseamnă că tot ce ne-a mai rămas de făcut este să luăm rucsacul în spate…


Pentru a vedea mai multe fotografii realizate de către Cătălin, vă invităm să îi accesați site-ul.

© text: Andreea Popescu & Cătălin Țibuleac

© foto: Cătălin Țibuleac

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s