Fotografi, Fotografi de natură/peisaj, Fotografi români
Scrie un comentariu

Toma Bonciu: „Fotografia de peisaj este o lecție continuă despre modestie și despre răbdare.”

Ceahlau

Toma BonciuFotograful de peisaj Toma Bonciu ne-a povestit frumos, cu modestie, despre fotografie, dar și despre locul în care s-ar întoarce mereu cu drag: Ceahlăul. Ne-a dezvăluit și frumusețea de dincolo de peisaje a acestui munte, un munte sfânt, plin de legende, dar și de oameni de o simplitate înaltă. Ceahlăul, în viziunea sa, te face să visezi cu ochii deschiși și odată ce începi să asculți legendele, fotografia pe aceste locuri capătă o altă dimensiune.

Poți să ne spui câteva lucruri despre tine explicând, totodată, și background-ul pe care îl ai și cum ai ajuns să te îndrepți către fotografiatul peisajelor, dar și al elementelor de natură?

T: Pasiunea pentru a crea imagini a început de când eram mic și urmăream Războiul Stelelor. Pe atunci, îmi aduc aminte că îmi doream să fac ceea ce vedeam pe ecran, neștiind ce înseamnă ceea ce vedeam. Apoi, în facultate, deși eram la secția de mate-info, am descoperit modelarea 3D. Asta m-a condus, în final, către un job în București la o firmă de gaming unde, ca și Lead 3D Artist, eram răspunzător cu animațiile personajelor și modelarea lor 3D. Încet, însă, am înțeles că ceea ce îmi doream era libertate de creație, ceea ce e mai dificil de îndeplinit atunci când lucrezi având deadline-uri scurte. Și uite așa, într-o bună zi mi-am dat demisia și, din 2007, mă ocup full time cu fotografia de peisaj. Aceasta m-a atras din prima și de atunci nu am mai privit înapoi!

 

Pentru fiecare om care se apucă de fotografie, mai ales de cea de natură, în care trebuie să fii în comuniune cu ea, ca să îi poți transmite frumusețea în cel mai sublim mod, aceasta înseamnă altceva. Ce înseamnă pentru tine fotografia?

T: Cred că dacă m-ar întreba cineva din când în când asta aș da de fiecare dată un alt răspuns… pentru că niciodată nu a însemnat același lucru acolo pe teren unde lumina și condițiile atmosferice sunt întotdeauna altele. Acum, aș putea spune că fotografia este o nevoie a mea de a arăta altora ce văd eu în lumea din jurul meu. Cu alte cuvinte e un mediu de a mă exprima pe mine și ce îmi place mie, prin subiectele pe care le aleg. Fotografia de peisaj este o lecție continuă despre modestie și despre răbdare, dar și insistență, în care realizezi cu ce pași mărunți te duci tu în mijlocul naturii și odată ajuns acolo stai și speri ca totul să meargă bine și să te întorci și tu cu măcar o imagine… Și cu cât ieși de mai multe ori, cu atât realizezi că de cele mai multe ori te întorci cu ceva extrem de modest, dacă nu cu nimic… și tot mergi, și mergi până când lumina se întoarce și spre tine și vii și tu cu un cadru bun!

 

Tot Ansel Adams spunea că “fotografiile cu peisaje sunt supremul test pentru un fotograf și deseori cea mai mare dezamăgire”. Cum ai comenta această cugetare a marelui Adams?

T: E un citat pe care îl folosesc des la workshop-uri pentru că este foarte real. Fotografia de peisaj este cel mai accesibil gen fotografic: nu ai nevoie de modele, lumini etc. Ți-ai luat o cameră, ai ieșit pe afară, vezi ceva ce îți place, pui camera la ochi, fotografiezi, ajungi acasă, deschizi poza pe calculator și începi să simți primele dezamăgiri… pentru că nu e nimic din ce ai văzut tu… și, asta pentru că nu ai înțeles că de fapt tu ai simțit, conform cu ceeea ce ai văzut, iar în graba ta ai uitat să „vezi” ce anume te-a făcut să simți așa și să fotografiezi exact acel „ceva”. De aceea fotografia de peisaj poate fi și o mare dezamăgire. Eu o consider una din cele mai grele tipuri de fotografie pentru că nu controlezi nimic, nici măcar dacă te întorci cu bine acasă (glumesc – dar într-un fel cam așa este).

 

Atunci când fotografiezi, care este momentul acela al zilei, sau al anotimpului cu care ești cel mai în armonie și de ce anume?

T: Răsăritul este de departe cel mai special moment. Lumina este una specială, dar la fel este și cea de apus. Umbrele nu sunt tari, dar la fel se întâmplă și la apus. Totul arată ca de poveste, dar la fel se întâmplă și la apus. Și totuși totul arată altfel învăluit în sentimentul de singurătate. Mulți fotografi nu fotografiază la răsărit din două motive: trezitul de dimineață și cel mai important, frica de a merge singuri prin pădure noaptea. Toată experiența răsăritului este una specială și nu este pentru oricine. Dacă vrei să știi anumite lucruri despre tine pe care nu le știi încă pleacă singur la răsărit, fă drumul prin pădure la lumina frontalei, ajungi în punctul de răsărit, fotografiază și vei vedeam cum te vei simți: unic, special .. ca și cum natura a „înflorit” numai pentru tine, cum din liniștea nopții s-au trezit la viață păsările, gâzele, cum totul s-a luminat în fața ta, întocmai ca la un spectacol… cum toate trăirile din întunericul pădurii nu mai înseamnă nimic pentru că acum, în fața ta este doar lumina!

 

La nivel fotografic, ești genul de persoană care se gândește înainte de a pleca de acasă cam ce cadru ar vrea să surprindă sau odată ce ai ajuns într-un loc lași natura să ți se desopere și o surprinzi atunci pe loc?

T: Când plec știu doar locul. Cel mai dificil e dacă mă duc într-un loc unde am mai fost de multe ori: devine o adevărată provocare să creez ceva nou. În general, nu plec cu idei preconcepute despre ce anume voi face. Ideea că vei face poza 1, 2 și 3 poate conduce la un blocaj. Te poate „opri” din a vedea ce e în jurul tău, te poate bloca în cazul în care nu obții fotografiile dorite. Descoperirea naturii e mult mai plăcută ca și experiență, întocmai ca viața: niciodată nu știi ce e mâine sau peste o oră… și cum fotografia înseamnă să înregistrezi un moment din viață așa cum îl percepi tu, de ce nu am experimenta și trăi fotografia întocmai ca și cum ar fi „viață” fără să știm ce urmează și fără să ne punem această problemă?! Pentru că atunci când trăiești nu te întrebi tot timpul „oare ce va fi mâine” – deja ai acceptat că „ce va fi va fi”… așa îmi place să și fotografiez.

 

Împărtășește cu noi una dintre fotografiile tale preferate pe care ai surprins-o și spune-ne și care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

T: Pentru că am mai multe fotografii care îmi aduc amite de câte ceva, am ales o fotografie foarte recentă: o panoramă a Ceahlăului.

 

Nici nu e făcută cu DSLR-ul, ci cu o drona. Cu o zi înainte plouase tare de tot și știam că dacă a doua zi este dat cu soare la răsărit va fi și ceață la baza Ceahlăului. Speranța mea a fost să ridic drona și să ies deasupra ceții. Așa a și fost. Si așa a apărut această fotografie în care Ceahlăul e asemenea unei insule într-o mare de ceață. Ca tehnică fotografia îmi place, pentru că, deși este facută de la baza muntelui, arată ca și cum aș fi fost la o distanță foarte mare. Asta se întâmplă din două motive: marea de nori și ceață de jos te face să pierzi noțiunea de distanță, perspectivă și proporție și în același timp obiectivul wide al dronei face ca toate elementele din fundal (Ceahlăul în acest caz) să fie diminuate în mod drastic.

Ai vizitat și, totodată, fotografiat mai multe locuri, atât din țară, cât și din străinătate. Care dintre acestea și-au pus cel mai mult amprenta ta, și de ce?

T: În România locul de suflet este Ceahlăul, pentru că sunt atât de aproape de acest munte considerat sfânt din anumite puncte de vedere. În cuvinte nu pot descrie de ce când merg pe Ceahlău e ca și cum mă întorc de fapt acasă. Niciodată nu am simțit că aș fi în pericol pe acest munte… nici când fotografiam apusul cu Monica și coboram 2 ore la lumina frontalei. Îmi aduc aminte că ne duceam odată să urcăm pe Ceahlău, eu și Monica și la un moment dat i-am spus „îți dai seama că va veni ziua când vom privi amândoi acest munte doar de jos și nu vom mai putea vedea vreodată răsăritul de sus, de la cabană?” îmi aduc aminte că a trebuit să mă scutur puțin ca să scap de gândul ăsta.

 

În afara țării nu pot să zic că am fotografiat atât de mult, dar Dolomiții îmi sunt atât de dragi că, dacă ar fi să mă mut, într-un sat de acolo aș vrea să locuiesc.

 

Colinzii munții, povestește-ne despre una dintre drumețiile tale favorite, unde a avut loc și ce anume o deosebește de altele?

T: O drumeție care mi-a rămas în minte nu are legătură chiar cu fotografia. Adică are într-un fel pentru că mă duceam pe Ceahlău să fotografiez apusul. Chestia e că încercam să surprind un apus dramatic și asta însemna să urc atunci când se anunțau nori la apus. Așa că am urcat de mai multe ori fără succes, nu se întâmpla nimic la apus. Tot urcând l-am cunoscut pe părintele Ciprian de la schit și el tot râdea de mine că iară am urcat și nu am prins nimica, iar apoi îmi spunea „dacă ai fi venit ieri așa un apus de frumos a fost„. De data asta, însă, am avut noroc și am fotografiat apusul. Apoi am mers spre schit (acuma e mânăstire) și părintele ducea un lighean cu resturi de pâine undeva spre o stâncă. Când s-a întors l-am întrebat de ce a dus pâinea acolo, iar răspunsul a fost unul pe măsura Ceahlăului. Pe sfânta Teodora de la Sihla, legenda spune că o hrăneau corbii cu pâine „furată” de la schit. Ceahlăul este cunoscut ca un loc plin de mici grote și peșteri în care de-alungul timpului au stat mulți sihaștri. Dacă unul dintre ei are nevoie de ceva de mâncare și corbii care vin să mănânce de fapt îi duc de mâncare? Răspunsul m-a făcut să zâmbesc, dar în același timp să realizez că mă aflu pe un munte unde aproape fiecare stâncă are propria legendă și, probabil, că peste mulți ani și piatra aceea unde veneau corbii va avea propria poveste: cum un sihastru vechi ducea pâine acolo pentru ca alți sihaștri să fie hrăniți de corbi. Ceahlăul te face să visezi cu ochii deschiși și odată ce începi să asculți legendele, fotografia pe aceste locuri capătă o altă dimensiune.

 

Fiind din Piatra Neamț, este ușor să ajungi pe Ceahlău și să îl surprinzi în toate stările lui. Totuși, lăsând asta la o parte, ce înseamnă acest munte pentru tine?

T: Cred că întrebarea asta este cununa 🙂 Am răspuns la întrebări fără să le citesc și simt că totul a fost parcă premeditat. Ceahlăul este locul unde m-am format ca fotograf de peisaj, împreună cu Cheile Bicazului și pădurile Neamțului. Dar, spre deosebire de alte locații, acolo sus pe Ceahlău am învățat ce înseamnă să muncești pentru o fotografie: să urci 3 ore fără să fotografiezi nimic, să fotografiezi iarna pe un vânt de să nu poți sta în picioare, să bei o bere la cabană cu prietenii și să râzi ca și cum nu ai mai râs de câțiva ani!

 

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

T: Într-o bună zi vei muri … și nu știi când va fi. O viață trăită doar între birou și casă doar pentru un salariu mare nu are valoare. Acesta a fost unul din motivele pentru care am decis să plec din București. Fotografia a fost evadarea mea din cercul meu de confort… și a fost bine. Drumeția pe munte înseamnă cam tot aia: să părăsești propriul cerc de confort. Dar ghici ce: amintirile cele mai faine se povestesc în afara cercului de confort. Acuma ce înțelege fiecare din asta nu mai depinde mine.

Mersi fain de oportunitatate de a îmi împărtășî o parte din gânduri… doar o mică parte.

 


Pentru a vedea mai multe fotografii realizate de către Toma Bonciu, vă invităm să îi accesați site-ul.

© text: Andreea Popescu & Toma Bonciu

© foto: Toma Bonciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s