Drumeții și povești
Comentariu 1

Aventura noastră prin munții Făgăraș

doi pe munte

Și-acum aproape un an, doi omuleți s-au hotărât că pentru un concediu reușit n-ai nevoie de prea multe, decât de cel de lângă tine, de natură, un cort și musai aparatele de fotografiat. Inițial cei doi omuleți în cauză doreau să meargă în Tatra, dar după îndelungi cugetări și gânduri, au hotărât să meargă în Făgăraș, căci voiau să îi descopere frumsețea și măreția de aproape. Și uite așa începe povestea de la început de august 2016…

Bocanci, cort, bețe, mâncare…

… și lista poate continua, căci la noi ne-am pus cam de toate și trebuie să recunosc, că neavând cea mai mare experiență de drumeții mai lungi de 2 zile, am exagerat puțin cu rucsacul, lucru pe care l-am resimțit mai târziu, când am început să urcăm și să căborâm văi, dar au rămas amintiri plăcute și învățături pe măsură. Cu harta în mână, stăteam și trasam traseele pe care aveam să le facem, bucuroși că vom descoperi niște locuri cu care nu ne intersectasem atât de mult până atunci. Aveam planuri ambițioase, dar nu foarte, păstrând, totuși, și o doză de realitate pe lângă acestea. Eu nu mai avusesem de ceva vreme o drumeție mai lungă de o zi și nu știam cum va reacționa astmul meu proaspăt găsit în aceste condiții, însă optimismul lui Daniel a reușit să îmi mai alunge din incertitudini și temeri și cu un mângăiat pe creștet, m-a făcut să am curaj și mai mult.

Duminica am plecat către Sibiu, căci înainte de a ne aventura pe creste, mai voiam să mai descoperim nițel și din frumosul acestui oraș. Zis și făcut. După un drum nu foarte lung din Cluj, ne-am trezit în Sibiu și am început să luăm străzile la pas, să surprindem jocurile de lumini de pe clădiri, dar și roiul de oameni de toate culorile și națiile care se perindau prin oraș: un fel de Turnu Babel, dar care suna a naibii de bine. Seara, ne-am întors un pic istoviți din oraș, căci l-am cam bătut în lung și în lat, și ne-am apucat, iar, de visat cu ochii deschiși la ce avea să ne aștepte: câteva zile departe de aglomerația urbană, în mijlocul naturii.

Ziua întâi: Lacul Capra

Am plecat de dimineață din Sibiu cu un microbuz până la Cascada Bâlea, de unde aveam să luăm, până sus la Bâlea Lac telecabina. Acolo sus, am luat un mic dejun și apoi ne-am apucat de drum. Nu mai urcasem de câteva săptămâni pe munte, iar urcușul până la Șaua Caprei nu a fost chiar extrem de ușor, ci mai degrabă doar ușurel, căci aici aveam să simțim și masa rucsacilor pe care îi aveam în spate. Însă, mai cu o glumă, mai cu un serios, mai cu o idee, mai cu vreo amintire am ajuns destul de repede pe Șa, ca mai apoi, să coborâm în viteză către lac. Aici știam, încă de acasă, că vrem să campăm, iar mai bine de jumătate de oră ne-am tot învâtit pe lângă lac să vedem unde campăm. După ce am găsit locul, a venit vremea să instalăm cortul și ne-am trezit că râdem unul de altul, căci cortul fiind nou luat și nefiind atât de obișnuiți cu el, ne-a dat câteva bătăi de cap (ne-o fi scos și peri albi, acum drept să vă spun, nu știu), dar până la urmă am rezolvat-o și cu el.

Nu am stat noi prea mult să ne odihim, căci aveam multă treabă: să fotografiem. Așa că, ne-am luat sculele și am început să cutreierăm împrejurimile. Mici cascade, plăntuțe ascunse pe ici pe colo, creste impresionante și chiar o capră neagră, de toate am avut și chiar mai multe de atât. Exclamam ca un copil la orice bucățică de natură și mă bucuram de tot ceea ce ne era în jur, căci era frumos, simțeam cum ne încărcăm bateriile și nu am mai fi vrut să plecăm de acolo. […] Și-a venit și seara, și am urcat din nou pe Șa, pentru a surprinde apusul peste crestele Făgărașului, iar soarele ne-a răsplătit cu un apus care ne-a ținut minute întregi pe tot felul de stânculițe, tocmai pentru a-l surprinde mai bine.

Pe timp de noapte aveam în minte să fotografiem Calea Lactee și Lacul Capra, însă planurile ne-au fost date peste cap de o furtună în toată regula. Pentru mine a fost prima experiență de acest gen la cort și nu pot spune că a fost cea mai fericită(am tot enumerat eu sfinți de prin calendar, am făcut tot felul de promisiuni cum că nu mai stau eu prea curând la cort – și nu a durat mult și iar am stat și multe altele care s-au uitat între timp). După câteva ore în care tunetele și fulgerele, vântul și ploaia nu mai conteneau, ore care au trecut extrem de greu, s-a așezat liniștea și am putut închide pentru vreo oră-două ochii.

Ziua a doua: către Podragu, urcând și coborând văi

Dis-de-dimineață, când ne-am trezit, ceața înconjurase tot locul și abia puteai să vezi la jumătate de metru distanță. Ne-am strâns cortul, lucrurile și am plecat, oarecum tăcuți către următoarea destinație: Podragu. Ne-am orientat noi pe hartă și am considerat că poate e mai bine să nu facem traseul de creastă, mai ales că acum totul era umed pe jos și învăluit de ceață, așa că am ales să urcăm și să coborâm văile, care păreau ușoare, dar nu știam noi ce ne așteaptă. Și-am luat-o încet, încet pe poteca marcată(ceea ce vă recomandăm și vouă să faceți) și cu câte o vorbă acompaniată din când în când de câte un da’ mai este mult, am început să ne lăsăm și noi urmele pe potecile umede. Și ne mai întâlneam din când în când cu câte cineva, ne mai dădeam binețe și mai stăteam așa câteva minute de poveste și uite că așa aflam că mai sunt multe ore înainte. Ne părea puțin cam hilar să mai fie așa și cum primul montaniard care ne zisese asta era ceva mai în vârstă am zis că mna, poate nu o mai fi el în formă și o mai lungit traseul cu câteva ore. […] După ce-am tot urcat și coborât așa de vreo 4 ori(4 ori și urcat, 4 ori și coborât), când aproape o ploicică se pornise, când stomacurile ne dădeau semnalul că au nevoie de mâncare, când picioarele ziceau că multe ați mai pus în rucsac și mai luați și voi câte o pauză, am văzut limanul: cabana Podragu.

Nedormită de cu o noapte înainte, l-am convins pe Daniel să luăm și noi două paturi să dormim, căci nu mai era chip pentru mine să mai dorm în cort. Zis și făcut, iar după aceea, după ce am îndeplinit această misiune ne-am pus la masă într-un colț, mai tăcuți ca niciodată, dar atât de deschiși în fața mâncării pe care o aveam în farfurii… niște orez cu legume. Bun, tare bun. Câțiva turiști germani care ajunseseră înaintea noastră, mai vorbăreți din fire, animau întreaga sală de merse. Cu stomacul relativ plin, ne-am venit în fire și ne-am dus în cameră să ne vedem locurile în care vom dormi; eram fericiți. […] Seara nu am putut face mare lucru, căci ceața cuprinsese destul de mult zona, însă am ieșit prin preajma cabanei și ne-am pierdut prin turma de oi. Cum mi-s drage oile, acele momente au fost bucurie pură; le-am fotografiat, le-am admirat, le-am urmărit cu privirea… eram, în sfârșit mulțimită că am făcut asta după mult, mult timp.

Ziua a treia

Ne-am trezit cu noaptea în cap, căci voiam neapărat un răsărit, dar iar nu a fost să fie, abia dacă te puteai zări la un metru distanță. Și-am tot așteptat și așa pe la un 12 și ceva a venit și acea limpezire a tot ceea ce era în jurul nostru, lucru pe care îl așteptam cu atât de multă nerăbdare. Am început să cutreierăm zona Podragului și când eram ici și când eram dincolo, bucurându-ne de peisaje, de plăntuțe, de momente de liniște, de munte, de noi, de tot. Seara am urcat pe o șa pentru a surprinde culorile apusului peste munte, iar efortul ne-a fost răsplătit: am avut apusul mult așteptat. Totul era învăluit într-o culoare caldă, iar munții păreau pictați, încât nici nu știam cu ce să îi surprindem mai bine, ori cu aparatul de fotografiat, ori doar cu privirea pentru minute în șir.

[…] După ce am mâncat și ne-am mai gândit ce să facem am ajuns la concluzia că poate ar trebui să stăm noaptea pe afară și să încercăm să surprindem niște cadre cu lacul și Calea Lactee (avusesem niște încercări la Capra, dar… să nu uităm de furtună). Zis și făcut. Cu frontalele puse am început să căutăm acel loc… dar cum socoteala noastră de acasă nu e ca cea din târg am avut o întâlnire de gradul zero cu ursul, dar fără să știm că e urs. Dintr-o dată câinii de la stână au început să se adune toți laolaltă, se auzea un gâfâit de animal sălbatic, niște alegături puternice, oile agitate… eu am zis, mai în glumă, mai în serios că e ursul, însă nu eram foarte deciși că așa e. Totuși, zgomotele veneau tot mai aproape de noi așa că am zis că poate e mai bine să mai mergem în cabană, mai ales că se pornise și un vânt destul de serios. Nu ne grăbeam, însă când am auzit și vocea agitată a ciobanului, ne-am zis… ok, hai în cabană.

Ziua a patra

După ce noaptea auzisem binișor ursul(noi l-am auzit, iar la masă ni s-a confirmat), ne-am trezit dis-de-dimineață, ca să ne dezmorțim și să ne apucăm de planuri: să ajungem până pe vârful Moldoveanu. După un mic dejun destul de consistent, ne-am mai jucat puțin cu Maia (cățelușa cu ochi albaștri care era de câteva zile la Podragu) și am pornit încet la drum. Vremea se anunța chiar frumoasă, era senin, așa că nu am grăbit mai deloc pasul, oprindu-ne destul de des să surprindem anumite momente din natură. Când am urcat, însă, pe creastă, vremea a început să nu mai fie chiar așa pritenoasă, un văl de ceață a început să urce din văi, și să învăluie bătrânele stânci. Ne-am continuat, însă drumul, căci aveam un scop. Însă, când am văzut că ceața își face din ce în ce mai tare de cap și că nu îi chip să ne aventurăm doar de dragul de a ajunge acolo sus, la cam aproape jumate de oră de vârf, am luat decizia de a face cale întoarsă.

[…] După ce am ajuns la Podragu ne-am zis că hai să coborâm la cabana Turnuri, ca să ne fie mai ușor să ajungem către Brașov (destinația finală, înainte de a pleca înapoi către Cluj-Napoca). […] După ce am ajuns la Turnuri, nu am poposit prea mult, căci am zărit niște capre negre și am cam vrut să le surprindem. Apoi, pe seară, am stat la o poveste pe prispă, atât cu cabanierul, cât și cu un bătrânel simpatic care coborâse de la Podragu. Ne-au povestit din drumețiile lor pe munte, ne-au dat de grijă ca mereu să fim atenți ce facem, cum călcăm, să nu ne aventurăm degeaba pe ici și pe colo(mai ales pe tot felul de stânci), căci muntele tot acolo rămâne și multe altele.

Ziua a cincea

Ne-am trezit aproape cu noaptea în cap, căci trebuia să plecăm de la cabana Turnuri, să lăsăm poveștile de munte până la ceas târziu în spate și să ne reîntoarcem. De seara vorbisem cu moșul vesel de la Podragu care coborâse la Turnuri și cu dl. Szigy de la cabană să coborâm cu ei pe potecă, alături de măgăruși, căci mergeau să aducă merdinde la cabane. Am ajutat și noi la înhămarea măgărușilor și apoi am plecat către locul de întâlnire. Drumeția, de data asta, a fost în pas mult mai alert, dar atât de frumoasă, pădurile de acolo erau pline de frumos și oriunde te uitai puteai vedea cum natura ți se descoperă. […] Și după ce am ajuns jos, ne-am urcat în mașina domnului care adusese alimentele pentru cabane și am pornit către Victoria.

Ne-au fost dragi zilele petrecute sus în munți și am învățat mult unul de la celălalt, de fapt cred că și această experiență a fost un test de rezistență pentru amândoi: să ne acceptăm limitele și să vedem cât de mare e suportul din partea celuilalt. Vă recomandăm, cu mult drag, să luați munții la pas, nu neapărat cei mari, ci și cei mici, și să vă bucurați de natură, dar și de voi.

© text: Andreea Popescu și Daniel Mîrlea

© foto: Daniel Mîrlea

1 comentariu

  1. Pingback: Aventuri prin Dolomiți – partea a II-a | drumeți și drumeții

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s