Montaniarzi
Scrie un comentariu

Ioan Stoenică: „Muntele ar putea să ne învețe despre legătura noastră cu alți oameni, dar și cu noi înșine.”

Ioan Stoienica

Ioan StoenicaIoan Stoenică nu ține impresiile sale legate de locurile pe care le colindă și potecile pe care le ia la pas doar pentru el, ci ni le prezintă în cadrul emisiunii cu teme montane (din care puteți învăța o mulțime de lucruri, indiferent că sunteți deja experimentați în ale muntelui sau începători) Pe poteci, spre inima ta. Ne-a povestit cu drag ce înseamnă muntele pentru el, iar la final de drum ne-a dat un sfat pe care îl considerăm de luat oriunde și pentru oricine: mi se pare important să găsești bucurie în ceea ce faci, în primul rând în ceea ce faci zi de zi.

Multe persoane te cunosc prin intermediul emisiunii tale, “Pe poteci, spre inima ta!”.  Însă, cu toate acestea, ai putea să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, și de unde a venit dragostea pe care o ai pentru munte și drumeții?

I: Deși în copilărie am fost pe munte cu tatăl și frații mei, aceste ieșiri având cu siguranță un rol important în dezvoltarea mea, abia mai târziu pot spune că am simțit legătura aceasta puternică față de natură. Când am făcut primele excursii solitare, când a trebuit să mă descurc singur pe traseu, atunci am constatat efectul puternic și benefic pe care natura îl are în mine. Asta se întâmpla prin facultate – deși am multe amintiri ale unor ieșiri solitare pe dealurile de la țară, încă din copilărie. De atunci mi-am dorit să ies cât mai des pe munte, să mă bucur cât mai mult de efectul terapeutic și de frumusețea cu care muntele te poate încărca. Dar trebuie reținut că prima mea tură solitară a venit după multe ture în grup, adică nu m-am aventurat aiurea într-un mare necunoscut – nu am sărit etape…

Jean Coste spunea că “iubesc muntele ca pe o ființă dragă”. Ce înseamnă muntele pentru tine?

I: “O ființă dragă”… câte ființe dragi avem în viața noastră? Cu siguranță prea puține. Eu cred că muntele ar putea să ne învețe multe, nu doar despre natură și legătura omului cu natura, dar și despre legătura noastră cu alți oameni, dar și cu noi înșine. Muntele este decorul minunat unde se pot întâmpla transformări profunde, de care să beneficiem și la oraș, nu doar în puținele ore sau zile în care suntem sus, pe poteci. Dar dacă se întâmplă asta, sau muntele e doar o grămadă de pietre, depinde de cine îl urcă.

Pentru că ai ajuns și în Carpații Orientali, și în Meridionali, dar și prin Occidentali, îndrăznim să te întrebăm cum a fost fiecare grupă montană în parte, cu ce frumuseți a venit, dar, în același timp, și cu ce provocări?

I: Într-adevăr, sunt zone foarte diferite una de alta. Dar în cadrul fiecărei grupe, fiecare masiv montan are particularitățile lui. La modul general, Meridionalii, poate cei mai cunoscuți, sunt cei mai înalți – iar asta aduce un anumit gen de provocări: efort fizic mai mare, rezistență, condiții meteo periculoase uneori. Sunt în același timp impresionanți fără să facă vreun efort pentru asta. Nu trebuie să te chinui prea tare să le descoperi frumusețea, e de ajuns să ajungi acolo, pe unul din vârfuri. Imensitatea care te înconjoară te lovește rapid – și nu mă miră că mulți oameni spun despre Făgăraș sau Retezat că sunt munții lor preferați.

Apusenii, în schimb, au în mintea mea o imagine total diferită! Când mă gândesc la Apuseni mă gândesc la sate pierdute pe dealuri, la poieni cu flori și căpițe, la peșteri și chei spectaculoase. Sunt multe zone foarte interesante, dar puține sunt cunoscute – și nu e chiar așa ușor să ajungi acolo (mai ales dacă stai în București.) Adică trebuie să faci oarece efort să te organizezi pentru a ajunge în cele mai frumoase locuri din Apuseni, acolo nu vârfurile înalte sunt principala atracție. Atracțiile principale sunt ascunse prin păduri și pe dealuri… De aceea e important fie să știi bine ce te atrage, ca să alegi corect unde să mergi, fie să ai în tine o dorință puternică de a cunoaște și a vedea mai mult.

Iar Orientalii… care pe mine mă atrag în mod deosebit, sunt mult mai puțin cunoscuți decât frații dinspre vest. Există și aici munți cunoscuți și umblați (gen Ceahlău), dar eu când mă gândesc la Orientali, mă gândesc în primul rând la munții Buzăului și Vrancei – unde sălbăticia e la ea acasă. Trasee puține și vechi, hărți vechi (dacă există!), clar nu e ușor să ajungi pe-acolo. Și de ce ai face-o? Să mergi toată ziua prin păduri, fără să vezi ceva deosebit? Să n-ai și tu niște vârfuri de peste 2000 de metri de urcat? Ehe, câte sunt de fapt de vâzut și descoperit și-n Orientali… numai cine a fost știe! Dar dacă altitudinea e importantă pentru voi, mai bine nu mergeți acolo. Aceia sunt munți pentru altfel de oameni.

Urcăm pe munți, și din anumite motive, unul anume ni se lipește cel mai mult de suflet și ne-am tot întoarce la el. Dintre toți munții pe care i-au luat la pas până acum, ai vreo unul care ți s-a lipit de suflet?

I: Dacă nu s-ar lipi de suflet fiecare munte unde ajung, aș zice că ceva e în neregulă cu mine. Cu mine, nu cu muntele acela. Probabil lipiciul de pe sufletul meu s-a consumat sau ceva, trebuie refăcut! :)) Dar da, sunt și pentru mine munți unde am simțit altfel fiecare revenire, ca o întoarcere acasă. Unii din acești munți sunt munții Vrancei. Căutați pe blog jurnalele mele din seria „Singur în munții Vrancei”, poate veți înțelege un pic de ce.

Muntele este, de multe ori, imprevizibil. Care este cea mai dificilă provocare pe care ai avut-o până acum în munți?

I: Hmmm, cred că o perioadă dificilă a fost cea de la început… când aveam impresia că știu multe despre munte, că am tot ce-mi trebuie, că nimic nu mă poate surprinde sau nu mi se poate întâmpla, când credeam că e de ajuns că am fost de 2 ori pe munte ca să iau și pe alții după mine. E foarte important să depășești (întreg) această perioadă (pe care mai bine o eviți, dacă poți, așa ar fi mai înțelept). Muntele este, de fapt, destul de previzibil, când ajungi să îl înțelegi. Adică da, nu știi când poate să cadă o piatră din perete, dar știi că poate să cadă în anumite locuri! E o diferență! Nu știi unde va cădea un fulger, dar știi că ar putea să cadă în anumite situații! E o diferență! Nu știi unde pleacă o avalanșă… dar de fapt ai putea să știi, pentru că nu pleacă nici ele chiar complet la nimereală, cum ar crede cineva care nu a citit nimic despre avalanșe.

Sunt foarte multe aspecte pe care le poți învăța (unele citind, unele mergând, unele de la alți oameni, altele din greșeli…) – și care te ajută apoi să eviți situații periculoase, la care unii începători se expun fără să-și dea seama. Pentru că merg haotic, pentru că nu se gândesc ce înseamnă ceea ce fac. De ce e nevoie pentru a merge pe munte, de exemplu. Pe urmă da, mai rămân și situații în care nu mai ține de tine, oricâtă experiență ai avea, nu poți să reduci la 0 riscurile pe munte. Dar nici nu-i nevoie. Important e să le reduci cât mai mult, că la 0 nu sunt nici în oraș.

De-a lungul anilor, ai urmat potecile către multe vârfuri montane din țară. Care a fost cel mai greu traseu pe care l-ai parcus și ce l-a făcut să fie așa?

I: Cred că cel mai dificil traseu pe care l-am parcurs a fost unul din munții Vrancei. Era un traseu vechi, pe unde nu se mai mersese de multă vreme, marcajele nu prea se mai vedeau. A fost o tură solitară la care am fost foarte solicitat din punct de vedere psihic, dar și fizic. În primul rând, pentru că trebuia să mă orientez la fiecare pas, să caut varianta bună de a merge mai departe – pe o zonă încâlcită, cu pădure, puține repere, copaci căzuți etc. A fost dificil și pentru că a fost lung, am ieșit la un drum forestier după 8 ore, într-o vale – dar nu m-am oprit. Eram în mijlocul pustietății și am preferat, deși eram epuizat, să mai urc vreo 2 ore, ca să ies la lumină într-o poiană, unde speram să găsesc o stână. Ultimele 2 ore au fost la limita puterii, cum rar m-am simțit – dar m-au dus la adăpostul mult dorit. Am adormit instant în noaptea aceea, nici să mănânc n-am mai apucat. Dificultatea unui traseu nu e dată neapărat de pasajele tehnice de pe el sau de altitudine, mai ales când e vorba de drumeție. Sunt importante aspecte precum distanța de parcurs, diferența de nivel, claritatea potecii în cazul meu… Munții mici nu trebuie subestimați!

“Pe poteci, spre inima ta!” este un proiect care ne aduce nu doar informații despre locurile prin care mergi, ci ne stârnește și dorința de a merge și noi în aceleași locuri. Cum a venit ideea acestui proiect și încotro ai vrea să te îndrepți cu el?

I: Principala idee a emisiunii, adică dorința mea în ceea ce o privește, a fost de la început aceea de a transmite oamenilor dorința de a merge pe munte. De a îi face să-și dorească și ei să ajungă pe munte, nu neapărat prin locurile prezentate de mine, ci pur și simplu pe munte, oriunde. Dar nu oricum! Ci mai informat, mai educat, mai atent… Pot să spun cu mulțumire că emisiunea și-a atins scopul, foarte mulți oameni îmi scriu că s-au apucat de mers pe munte după ce au descoperit emisiunea, inclusiv părinți care-mi scriu de copiii lor… copii care își doresc să meargă și ei pe munte… sau să mănânce orez cu ton, ca Stoenică. Mi se pare o mare realizare, pentru că natura are nevoie să fie apreciată, iubită, pentru a putea fi protejată. Dacă mai mulți oameni vor înțelege frumusețea și necesitatea de a avea o natură cât mai intactă, atunci vom reuși să o protejăm cu adevărat.

Ce-mi doresc în continuare de la emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!”? În primul rând să o pot ține în viață. Adică să pot face noi episoade, din cât mai mulți munți – din țară dar și din afară. Dar e greu, având în vedere că nu sunt plătit pentru a face această emisiune, iar un episod necesită cel puțin o săptămână de muncă. În plus, mi-aș dori să pot și să trăiesc de pe urma emisiunii mele, nu doar să cheltuiesc cu ea. Uneori se întâmplă și asta (dar destul de rar am câte un episod plătit), însă de cele mai multe ori stau și mă întreb dacă să mă mai chinui să caut sponsori, colaborări, finanțare etc… când ar fi mult mai ușor să termin cu filmările și să mă ocup de alte proiecte sau idei. Momentan, doar reacțiile celor ce urmăresc emisiunea m-au motivat să nu renunț de tot la ea, îmi dau seama de impactul pe care ea îl are și îl poate avea, iar asta mi se pare foarte tare.

Vom vedea ce va mai fi, momentan spun doar că pregătesc un episod special, care va fi mai mult un film artistic decât un episod (va avea probabil 2 ore) – pe care vreau să-l difuzez așa cum se cuvine, prin proiecție cu public in sală. Va fi un film spectaculos, dar probabil va fi gata abia prin septembrie.

În funcție de anotimp, echipamentul pe care îl luăm pe munte este mai diversificat sau adaptat condițiilor de vreme de atunci. Totuși, ce nu îți lipește niciodată din rucsacul de munte atunci când pleci într-o drumeție?

I: Fiecare excursie are specificul ei, dar sunt și elemente pe care nici nu le mai scot din rucsac, sunt mereu acolo (cel mult le mut dintr-un rucsac în altul): folie de supraviețuire, trusă medicală, briceag, lanteră frontală, un pachet de șervețele… Sunt accesorii importante, dar echipamentul e util și în măsura în care știm ce să facem cu el. Nu e de ajuns să cumperi tot magazinul de echipament montan și să-l îndeși în rucsac ca să crezi că gata, totul va fi bine. Consider că ce port mereu cu mine și e mult mai important decât orice echipament este experiența pe care am acumulat-o în timp, în urma turelor făcute, a cursului de formare profesională din domeniu, a excursiilor pe care le-am organizat, a turelor solitare etc. Experiența nu poate fi înlocuită de echipament – dar asta nu înseamnă că dacă nu ai experiență, poți la fel de bine să pleci și neechipat la drum :))

Ce sfaturi ai da persoanelor care abia acum descoperă muntele și vor să facă, sporadic sau chiar des, drumeții pe munte?

I: Să nu sară etape. La început, entuziasmul e mare, curajul poate și el bubuie în noi, că suntem tari atunci când habar nu avem de fapt cu ce ne confruntăm. Pe măsură ce înțelegi mai bine ce înseamnă mersul pe munte, riscurile care pot exista, mai ales iarna, atunci curajul se mai domolește. Dar nu trebuie să devină frică, trebuie să se transforme în dorința de informare, de creștere. Treptat, fără să sari etape. Mi se pare amuzant și naiv în același timp ca primele ture pe munte să fie pe cele mai grele trasee. Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, poate cel mult… că te duce și capul, nu doar mușchiul. Pentru cineva care abia acum descoperă mersul pe munte, aș recomanda să înceapă cu trasee ușoare, de o zi, pe timp de vară. Să facă rost treptat de echipamentul necesar, să nu cumpere tot ce crede el că e util, dintr-o dată. La început bocancii sunt de ajuns, pentru ture ușoare de o zi. Pe urma o sa vadă el dacă chiar are nevoie de cort de expediții sau sac de dormit de -20 de grade.

Dacă are posibilitatea, ideal ar fi să meargă pe munte cu oameni cu experiență, de la care ar putea învăța multe. Dar în același timp, le-aș recomanda să fie foarte atenți cu cine merg pe munte. Prietenii la fel de începători ca și ei sau oamenii care au fost de 3 ori pe munte și se cred deja ghizi nu-s neapărat cele mai potrivite companii dacă vrei să reduci riscurile și să și înveți câte ceva.

Și desigur, aș recomanda să urmărească emisiunea „Pe poteci, spre inima ta!” și să citească articolele despre munte care se găsesc pe internet (verificând mereu sursa, cine este cel care scrie, ce experiență are).

Un mesaj pentru cititorii „Drumeți și drumeții”.

I: Mersul pe munte poate să fie ceva ocazional, plăcut din când în când, interesant, sau poate să fie un stil de viață. Eu am găsit pe munte poteca potrivită mie, o potecă prin natură și prin viață. Dar muntele nu e la fel pentru toată lumea, fiecare îl percepe în felul său. Nu trebuie să mergi în fiecare săptămână pe munte, nici să mori de disperare dacă ai ratat un weekend de urcat. Mi se pare important să găsești bucurie în ceea ce faci, în primul rând în ceea ce faci zi de zi. Dacă 5 zile pe săptămână stai cu gândul la tura din weekend, atunci muntele e doar un drog, cu care încerci să umpli un gol… care nu se va umple așa. Luni, marți, miercuri… sunt zile la fel de importante, zile din viața ta. Fă-le să fie cât mai pline, să conteze cumva. Și nu trebuie să mergi pe vreun munte îndepărtat pentru asta. E de ajuns să ajuți pe cineva cu ceva. Să faci o bucurie cuiva. Să te bucuri de ceea ce muncești, de ceea ce realizezi, de ceea ce înveți sau oferi. În viață e mai multă nevoie de bucurie, decât de munte.


Pentru a afla mai multe staturi despre mersul pe munte, precum și a vedea drumețiile lui Ioan vă invităm cu mare drag să-i urmăriți site-ul, precum și canalul de YouTube.

© text: Andreea Popescu & Ioan Stoenică

© foto: Ioan Stoenică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s