Fotografi, Fotografi de natură/peisaj, Fotografi români
Comentarii 2

Dorin Bofan: „Fotograful trebuie să fie un scormonitor al vieții, mereu neastâmpărat, mereu în căutare de sensuri interioare.”

Dorin Bofan - fotografie natura

Dorin BofanNatura fotografiei lui Dorin Bofan ne pune pe gânduri și ne apropie mai mult de ea, încercând să o vedem mai bine, dintr-o altă perspectivă. Natura omului Dorin Bofan ne întoarce puțin (mai mult) la valorile pe care umanitatea le-a uitat într-un colț, respectul și modestia, natură dezvăluită prin modul în care vorbește despre fotografie, și nu numai, dar și prin frumoasele rânduri care însoțesc, adesea, fotografiile sale.

Cu toate că ești unul dintre fotografii de natură etalon din țară, o inspirație pentru multe persoane care doresc să o apuce pe calea fotografiei, spune-ne câteva cuvinte despre omul de dincolo de aparat și cum a început să facă fotografie de natură?

D: Păi cred că dacă aș începe să-ți zic, ai constata că lucrurile au stat aproape la fel ca la ceilalți fotografi și oameni de munte pe care i-ai luat la întrebări până acum (și pe care îi admir foarte mult, mă bucur nespus că ai reușit să ne strângi pe toți la un loc). Deși la suprafață evoluțiile sunt foarte similare, fiecare om are o istorie. Pe care ea sau el trebuie s-o înțeleagă și s-o accepte. Și-o formă de înțelegere constructivă pentru evoluția viitoare a caracterului omului este să se apuce de artă, să-și scoată cumva din cap ideile, gândurile, frustrările, tristețile, bucuriile. În adolescență n-am fost niciodată tipul ăla popular. Mai mult, am fost nevoit să fiu destul de autonom încă de la 14 ani. Faptul că făceam sport, că mă mișcam necontenit, mi-a ținut mintea trează. A fost și greu și ușor, am învățat multe și m-am maturizat fără modele. Pe repede-înainte și pe la începutul facultății mi-am rupt glezna. O accidentare care a avut nevoie de aproape 2 ani până s-a vindecat complet. Cam pe-atunci am reușit să-l păcălesc pe frate-miu să-mi împrumute un aparat pe care oricum nu-l folosea. Apoi am lucrat în SUA vara și mi-am luat primele scule foto. Au trecut 12 ani de-atunci, încă mai folosesc obiectivele, încă sunt la fel de introvertit și neinteresant. Asta e, dacă n-am gura mare și nu dau din coate, nu mi-a rămas decât fotografia. 🙂

Legat de prima parte a întrebării, etaloanele trebuie căutate peste granițe. Am progresat, învățăm, suntem pe drumul cel bun, dar mai e mult până departe. Și cumva oftez cu indignare blândă când văd cum se umflă bulele de pe la noi. Oameni buni, e de muncă.

Spunea Ansel Adams, unul dintre părinții fotografiei, că “fotografia… oferă o infinită varietate de percepție, interpretare și execuție”. Ce înseamnă fotografia și care ar fi zenitul acesteia pentru tine ca fotograf?

D: Cum ziceai și tu mai sus, fotografia e o cale, nu menire, ci un drum pe care-l parcurgi pur și simplu. E ceva frumos cu care trăiești și care te-ajută să cunoști lumea, poate și pe tine, dacă ai noroc. În paralel cu alte paliere ale vieții, care-s mult mai importante – familie, prieteni, muncă. Mi se pare că se dă totuși o prea mare importanță fotografiei. Adică totul e despre fotografie și fotografia ne cară pe noi în spate și noi ne simțim importanți din cauza asta. Până la urmă cred că vrem cu toții de fapt să fim liniștiți și împăcați, nu? Fie că facem fotografie sau nu. Nu știu, probabil asta înseamnă fotografia. Vreau desigur să pun și eu umărul, să fac imagini cât mai bune, dar dacă ai făcut din fotografie un scop în sine, ai pierdut din start. Unul ca Salgado (chiar am revăzut Sarea Pământului zilele trecute, demolator de fiecare dată) îmi dă senzația că e interesat de condiția umană într-un mod cât se poate de autentic. Asta, plus asumarea riscului și un context favorabil al vremurilor, e probabil o cale de urmat. Pe care trebuie s-o găsești tu, nu ți-o poate explica nimeni, nu poți citi despre ea nicăieri.

Lucrul neîntrerupt la proiecte cu anvergură mai amplă, cum e Terra Silva, pe care l-am început în 2015, este ceva ce îmi doresc să fac. Asta e de fapt fotografia. Nu organizarea de excursii, activitate care mai puțină legătură cu pozele, și mai mult cu turismul, ghidarea și instructajul. Adevărul e că ce contează cu adevărat în fotografie nu poate fi predat. Un pedagog adevărat nu predă, aprinde lumina, după care îți trage un șut în fund.

“Aparatul de fotografiat este un obiect prin intermediul căruia înveți să vezi fără un aparat de fotografiat” este o reflecție asupra obiectului, spusă de Dorothea Lange. Cum ai învățat să vezi fără aparatul de fotografiat, creându-ți, astfel, stilul de fotografie, după cum îl numim noi, și nu numai, bofanian (caracterizat printr-o simplitate-complexitate aparte, emoție și intimitate, simbioză cu natura și abstract)?

D: Hai să-i facem un bine limbii române și să renunțăm la cuvântul ăsta. Cred că a apărut undeva prin zona voastră, pe la Cluj. Ardeleni, fiți înțelepți, că altfel mă mut înapoi în Moldova.

E o vorbă: dacă ceva îți atrage atenția, probabil că merită să faci o poză. Am impresia că-i de la marele Brooks Jensen, nu mai știu exact. Vine în completarea Dorotheei. Sincer nu știu cum să-ți răspund, dar atâta timp cât las loc pentru un “putea fi mai bună de atât” la fiecare imagine, e bine, sunt pe drumul cel bun.

Hai că între timp am găsit un posibil răspuns. S-ar putea, deși nu-s 100% sigur, să fie vorba de conceptul de learning transfer care zice cam așa: înveți lucruri utile din mai multe domenii pe care apoi le aplici fotografiei. Să zicem că citești o poveste bună despre natură, îl citești pe Jack London de exemplu. Când ai terminat povestea, înțelegi că natura are o latură foarte dură, care bate orice sentiment de admirație pe care l-am avea pentru ea. Începi să o respecți mai mult. Vezi un film de Kurosawa, care folosește elementele dinamice ale naturii (vântul, ploaia) pentru a întări starea personajului sau situația de conflict din scena respectivă (are Tony Zhou un eseu video despre asta – uitați-vă la filme bune dacă vreți să fiți fotografi mai buni). Începi să redai mai mult mișcarea în imagini fotografiind păsări în zbor, ninsoare, etc. Apoi afli că în psihologie există conceptul de flux – stare de concentrare în care intrăm atunci când facem ceva ce ne place. Exersezi cât mai mult cu putință flow -ul ieșind zilnic la pozat în pădurea de lângă casă. Lucrurile par să se lege. Habar n-am, tocmai ce-am citit un articol pe net despre asta.

Fotografia e despre abilitatea de abstractizare și de simplificare a percepției vizuale (stai, ce?). De aceea nu e de mirare că mulți fotografi buni provin din domenii care necesită o gândire analitică, pragmatică, construită pentru rezolvarea problemelor, cum e IT-ul spre exemplu. Bine, și că domeniul aduce venituri peste medie contează, asta-i clar. Fotografia de natură din România ia avânt și pentru că nivelul de trai a crescut. Lumea are mai multe resurse financiare pentru a-și petrece timpul liber cu folos. Ca să revin, transferul cunoștințelor din alte domenii poate oferi o explicație.

Fotograful trebuie să fie un scormonitor al vieții, mereu neastâmpărat, mereu în căutare de sensuri interioare în banalitățile (frumoase sau urâte) pe care le fotografiază. Ideea asta de extraordinar și perfect în fotografia de natură nu mă mai atrage ca înainte, deși simt că mă fac vinovat de punerea ei în aplicare de multe ori. Natura e adesea idealizată în imaginile care ni se perindă astăzi prin fața ochilor și cu imaginile făcute în ultimii ani am încercat să mă îndepărtez de abordarea asta. Când îi dai unui om un sfat sau vrei să-l ajuți, e necesar să arăți empatie, să fiți pe același plan, să asculți și să-i vorbești cu înțelegere și căldură, nu să-i strigi în față aceleași șabloane pe care le-a tot auzit și care oricum nu-i folosesc. Cam asta am încercat, însă nu simt încă că mi-aș fi definit un stil. Mă bucur totuși că experimentele continuă cu un entuziasm constant.

Tot Ansel Adams zicea că “Nu surprinzi un cadru doar cu aparatul de fotografiat. Aduci la actul fotografiei toate imaginile pe care le-ai văzut, cărțile pe care le-ai citit, muzica pe care ai auzit-o, și oamenii pe care i-ai iubit”. Care ar fi completarea ta, din experiența fotografică pe care o ai, după “Nu surprinzi un cadru doar cu aparatul de fotografiat…”?

D: Păi e normal, nu? Un scriitor mare n-are cum să fie mare dacă n-a citit sute de cărți de la cei dinaintea lui, un pianist sau un actor nu ridică sala în picioare dacă nu repetă zi de zi, uneori de dimineața până seara. Treaba aia cu 10.000 de ore se aplică și fotografiei. Lumea în care ne învârtim are o latură uitată, aceea a studiului.

E adevărat, iei câte-o bucățică din fiecare lucru care te-a format și le pui pe toate la un loc, într-o grămăjoară, în ce crezi că te reprezintă mai bine. Apoi, întocmai ca într-un meșteșug, unde îți folosești mult mâinile, nu doar privirea, modelezi și aranjezi grămăjoara de un milion de ori până ești tu mulțumit.

… trebuie să încerci să cunoști, să afli ceva, prin imaginea pe care tocmai ai făcut-o.

Intimitatea, abstractul, emoția, dar și simbioza cu natura sunt doar câteva dintre elementele care pot caracteriza fotografiile tale. Ai multe cadre care ne care ne îmbie la o reflecție mai aparte atunci când le privim. Cum ai defini intimitatea naturii în fotografiile pe care le faci?

D: Deși sunt încă la stadiul de joacă – așa va fi mereu, o joacă – pentru mine-i necesar să-mi pun imaginile într-un context. Adică trebuie să existe mereu o intenție în afara imaginii propriu-zise. Nu fac fotografie ca să fac fotografii, ci să le povestesc oamenilor despre ceva. De aia mai pun și cuvinte pe lângă ele sau le pun într-o serie sau într-un proiect. Trebuie să existe mereu un concept care nu are legătură cu sentimente și trăiri în mijlocul naturii. Bine, sunt și alea, e evident de altfel că natura ne face bine. Nu vreau să par arogant, doar că ideea imaginilor bune e alta. Și cum un concept cu greu mai poate fi făcut din rețete de tip carte poștală – și imaginile acelea îmi plac dacă sunt bine făcute, atunci apelez la abordări neconvenționale. Deși nu-s și astea decât furturi trecute printr-un filtru propriu. Șterpelești o idee de acolo, alta de aici, mai bagi ceva de la tine și până la urmă iese. Ceva.

Nu știu dacă natura are o latură intimă, o latură dramatică, etc. Natura există în afara definițiilor pe care încearcă oamenii să i le dea. E natură și atât, independentă de orice concept, principiu sau filozofie. Descopăr asta rar în imagini, dar sunt fotografi capabili să vadă dincolo de micimea omului, în ceva universal și mult mai mare decât poate mintea să cuprindă.

Titlul site-ul tău: “Stories of nature” reprezintă o abordare personală, dar în același timp filosofică, chiar personificată despre natură. Cum ai descrie relația ta cu natura și cum conexiunea cu ea ajută la evoluția ca fotograf?

D: Am avut mereu o dificultate în a mă apropia de oameni. E unul din motivele pentru care am început să organizez excursii dedicate fotografiei – să învăț să relaționez (cu forța). Nu pentru bani… :). Lucruri care pentru cei mai mulți sunt absolut firești, pentru mine pot fi o corvoadă. Și probabil la fel cum nevăzătorii își ascut auzul, cam la fel m-am apropiat de mic de lucrurile care nu-mi vorbesc, dar care au viață în ele. Inevitabil se dezvoltă o relație, există o înțelegere mai fină în subconștient. Nu vorbești, dar privești în jurul tău mai mult, asculți mai mult, gândești mai mult. Și până la urmă, dacă te accepți așa cum ești, ajungi chiar să crezi că datul prea mult din gură poate fi dăunător.

Nu cred că putem avea o relație cu natura, fiindcă suntem prea dependenți de mediul antropic. E mai degrabă ca la o piesă de teatru. Plătești bilet și dacă ești atent, la sfârșit s-ar putea să rămâi cu ceva. Dacă nu, pleci fix așa cum ai venit. Și-a doua oară nu mai dai pe-acolo. Dar în orice caz, nu intri în spatele scenei să stai de vorbă cu actorii, nu ieși la o bere cu ei (cu unul ca Mălăele, nu cu prietenii care jucau în timpul facultății – acum mi-am dat adus aminte că am jucat și eu într-o piesă, am înlocuit pe cineva, nu trebuia să spun nimic și aveam niște blugi crem).

Ca să relaționezi cu adevărat cu mediul natural, nouă, oamenilor, ne trebuie respect. Și nici cei care petrec mult timp în natură n-au dreptul să se bată cu pumnul în piept: mașină la scară, smartphone ultima generație, aparate scumpe, echipament de munte de firmă, călătorii departe cu avionul, hai că știți despre ce vorbesc. E esențial să avem și o măsură a consumului ca să evoluăm. Ca oameni, ca fotografi. Opulența, aroganța, gusturile proaste, lipsa de cultură și de modestie se dau de gol chiar și într-o poză.

Știm că nu este ușor unui fotograf să aleagă, de obicei, o fotografie din portofoliul său pe care să o considere mai aparte. Totuși, am vrea să alegi o fotografie în care ai simțit cel mai mult apropierea de natură și să ne spui câteva cuvinte despre ea, chiar povestea ei.

D: Hmmm, greu de tare de ales. În ultimii ani s-au succedat atât de repede evenimentele, s-au întâmplat atâtea, nu doar pe planul fotografiei, încât nu-mi vin în minte decât imagini de-acum 7-8 ani, când lucrurile erau mai așezate și mai puțin presante (aviz amatorilor – nu devine mai ușor, nu ai mai mult timp, nu câștigi mai mulți bani, iar după ce realizezi toate astea îți mai faci un prieten, anxietatea). Cred că imaginile care-mi sunt cele mai dragi și care ușor-ușor mi-au conturat (nu definit, că mai e până acolo) stilul sunt alea în care elementul surpriză și-a jucat foarte bine rolul principal. Iar mintea mea a avut cumva inspirația să-mi ducă aparatul la ochi. N-am încercat, cel puțin în ultimii 5-6 ani, să mă conving că ceea ce fac e în vreun fel un standard, o rețetă pe care ar trebui să o urmez ca să am succes sau ca să mă simt împlinit. Așa cum nu încerc niciodată să-i conving pe cei cu care interacționez – participanți la călătorii, prieteni – că o abordare e mai bună decât alta sau că eu, x sau y deținem răspunsurile. A crea presupune din start o eliberare, o ușurință a minții care să-i fie mereu companion căutării. De asta e surpriza esențială într-o imagine bună.

A fost în 2009, cred, întâlnirea cu fagul acela tânăr din care mi-am dat seama cât de important este să rămâi detașat și relaxat în ciuda vremii proaste și a faptului că te regăseai într-un mediu care îți sfida planurile de fotografii mărețe. Urci multe ore prin ploaie și deodată, când ploaia se transformă în lapoviță, dai de un copac cu câteva frunze rămase din toamnă (eram în martie) peste care ninge cu fulgi mari. Cam pe-atunci s-a deschis o poartă pe care n-am intrat decât câțiva ani mai târziu.

Ai colindat Norvegia și Islanda (pe bicicletă, chiar) și ne-ai încântat privirile cu niște cadre bofaniene, simple, dar de o complexitate aparte. S-au mai adăugat listei tale și Patagonia și Insulele Feroe. Cum sunt acestea din urmă din punct de vedere fotografic, căci sunt, oarecum la doi poli opuși.

D: Mhhhmm, iarăși cuvântul ăla… Da, la suprafață par total opuse, dar sunt de fapt surori. Amândouă sunt pierdute și solemne. Amândouă au grație. Pentru mine marea diferență e dată nu de înălțimile Patagoniei sau de goliciunea peisajului feroez. Ci de păduri, respectiv ocean. În Patagonia mi-a fost dat să mă plimb prin unele din cele mai frumoase și mai încurcate păduri din câte-am văzut până acum. Patagonia degajă o forță proaspătă, freamătă de viață, pare nouă. Feroe sunt austere și-n vârstă, acolo totul e despre apa care le înconjoară.

Oricum, indiferent de loc, oamenii trebuie să-și dea seama că nu contează câtuși de puțin numărul de turiști care-l vizitează în fiecare an, cât de aglomerat sau cât de pustiu e. E dreptul fiecărui om să trăiască minunile pe care ni le oferă natura. Fiecare cum știe și cum poate. Un loc nu-și pierde din farmec decât dacă tu îți piezi capacitatea de a-l descoperi și redescoperi. Am fost în Ceahlău de peste 50 ori și-o să tot merg acolo. Pentru mine, dar doar pentru mine, nu trebuie să fie valabil pentru toți, va fi mereu ceva de fotografiat acolo. Da, mă mai plictisesc, dar pot oricând vedea alți munți și după aia să revin. În călătorie și-n fotografie deopotrivă, încrâncenarea și mersul către niște ținte te poate obosi. Riști să-ți piară cheful și le faci doar ca să demonstrezi ceva celorlalți. Cam la asta se rezumă și social media din păcate. E în așa fel conceput mecanismul încât ne simțim obligați să livrăm. Cum îmi zicea Laurențiu la un moment dat, e ca o prăjitură foarte bună din care mănânci până ți se face rău. Am picat și eu în capcana asta, deși mă și pot detașa cu zilele. Dacă n-ar trebui să vând cu ajutorul internetului ca să trăiesc, chiar că n-ați mai auzi de mine. Sunt lucruri mult mai importante de făcut pe lumea asta decât exersarea narcisismului. Cred că am fost prea serios…

Evoluția ta fotografică este incontestabilă, de la an la an crești și ne oferi exemple ale frumosului în niște forme de-a dreptul uimitoare, dar cu siguranță munca din spatele acesteia este pe măsură. Însă, dacă ar fi să alegi o singură calitate sau abilitate care te-a ajutat să ajungi cine ești, care anume ar fi aceea?

D: Sună de parcă chiar aș fi cineva important… Da, într-adevăr, munca asiduă e un atribut obligatoriu în orice. Deși pe-aici, pe tărâmurile noastre, pare că-i cam opțională… Nu știu, am simțit că a fost mereu loc de mai mult efort, de mai mult studiu, de mai multe proiecte, de pus în practică mai multe idei. Nu sunt pe cât de muncitor ar trebui cu adevărat să fiu. În fine, o să merg cu discuțiile astea la psiholog.

E foarte important în ce sistem de referință lucrezi. Când am început cu fotografia, am dat aproape imediat de Nature Photographers Network. Nu știu cum am ajuns acolo din prima, dar dacă n-ajungeam și nu deveneam și eu membru, acum probabil aș fi făcut cu totul altceva. Așa am intrat în contact cu o fotografie care a răsunat în mine. I-am cunoscut pe Guy Tal, Rafael Rojas și mulți alții. Am și disecat domeniul cât am putut de mult în perioada aia. Acolo era lumea mea fotografică. Mentorii mei erau morți demult (Porter, Weston, Bullock, Rowell) sau niște necunoscuți în viață la a căror nas n-aș fi putut ajunge niciodată. Am ajuns totuși mai târziu să-i cunosc personal sau prin mesaje pe o parte din ei. Îmi aduc aminte cum stăteam în camera de cămin, într-un loc uitat efectiv de lume, și descopeream cu mare uimire câte și mai câte despre lumea fotografiei de natură. Mă și imaginam prin locurile alea. Adevărul e că îți trebuie o doză serioasă de scrântire și de disperare ca să pleci cu mintea din mocirla aceea (nu știu câți dintre voi ați stat într-un cămin studențesc, dar ăla în care am stat eu era decor perfect pentru Stalker al lui Tarkovsky) și să te visezi în Patagonia. Și uite că totuși… Nebunia atunci să fi fost?

Muntele nu îți e străin, provocările de a cunoaște locuri, nici atât. Cum te pregătești atunci când te hotărăști că vrei să descoperi o nouă locație și care sunt provocările pe care le-ai avut până acum prin locurile pe care le-ai colindat (atunci, când le descopereai pentru prima oară)?

D: Din punct de vedere logistic, trebuie să fiu atent la fiecare detaliu. E la fel ca la călătoriile pe care le vând, unde trebuie să fii foarte pregătit, altfel a doua oară omul s-ar putea să nu-ți mai vină. Îmi place să caut informații, să disec o zonă înainte de a o vedea. Trebuie să știu exact care sunt traseele, de unde se poate lua apă, pe unde e mai periculos. Absolut tot timpul, fără excepție, pun siguranța pe primul loc. Dacă vreau să mă simt bine, trebuie să mă simt în siguranță. Chiar și în zonele de la noi pe care le-am tot vizitat, nu plec fără să știu cum va fi vremea. Chiar de e traseul ușor și ești foarte sigur pe tine, e de-ajuns să faci un pas greșit, să ai un moment de neatenție. Cele mai multe accidente din munți se petrec din niște cauze stupide, în care măsuri minime de siguranță nu au fost respectate. E nevoie de bun-simț chiar și aici. Fotografic vorbind sunt un dezastru. Uit, sparg, rup, demontez. De-aia nici nu-mi iau echipamente scumpe. Aș avea prea multă grijă de ele. Cât despre subiecte, ele sunt oricum peste tot și singurele calități care trebuie antrenate sunt curiozitatea și atenția.

Provocări care să-mi pună în pericol viața încă n-am avut – sunt prea precaut. Asta e un semn clar că mai am mult de lucru.

Pentru că tu faci parte și din grupuri cunoscute de fotografie din străinătate, ca de exemplu Nature Photo Blog, și poți avea un punct de vedere și de acolo, care crezi că este, la momentul actual, statusul fotografiei de natură din România?

D: Zoltan Nagy, și el membru NPB, este, pe bună dreptate, cel mai cunoscut și apreciat fotograf de natură român în afara țării. La noi e cvasi-necunoscut. Sper doar ca cititorii voștri să-și dea seama ce-am spus. Iar voi să-i luați un interviu. Omul face parte din International League of Conservation Photographers – Emerging League. Știți cine mai face parte din grupul ăsta? Niște băieți ca Branderburg, Balog, Wolfe, Laman, Lanting sau Mangelsen.

Venim însă tare din spate. Nu știu ce s-a întâmplat în ultimii ani, s-or fi înmulțit fișicurile, dar omuleții și-au luat aparatură și exersează cu succes creativitatea. Multe lucrări care mă inspiră și mă motivează și pe mine să muncesc mai mult. Ce cursă nebună! Hai, cine e mai bun? 🙂 Poate nu ne dăm seama, dar ne înpingem de la spate unii pe alții. E un sentiment bun să simți că ai pus și tu umărul, că ai ajutat cum ai putut mai bine…

Știm că ești ocupat, dar îndrăznim să te întrebăm, care sunt planurile tale de viitor, ce vrei să faci din punct de vedere fotografic și pe unde ai mai vrea să colinzi?

D: Planurile sunt în așteptare pentru o perioadă nedefinită momentan. Orice efort fotografic este zădărnicit în aceste clipe de o prezență ciudată, greu de explicat, dar foarte drăgălașă.

Îți dai seama că sunt foarte multe locuri pe care aș vrea să le văd și în care să mă întorc. Cu puțină șansă, sper să mai vizitez câteva păduri din lumea asta mare. Orice-ar fi, voi experimenta în continuare. Fotografia este în definitiv un teren de joacă unde toată lumea câștigă dacă n-o ia în serios prea mult. Neavând mașină (da, știu, sunt un ciudat) nu prea mi-a fost dat să merg prin România. N-o cunosc decât foarte puțin și probabil lucrurile vor rămâne la fel, fiindcă pe străzile acestei minunate țări circulă foarte mulți psihopați. Sunt atât de mulți, încât și oamenii normali se molipsesc de la ei. Mi-am dat seama de asta după ce-am ajuns prima oară în Norvegia. Îți ziceam mai sus de sisteme de referință…

Știi ce-am realizat răspunzând la întrebările tale? Cunosc personal mulți oameni de la noi care fac fotografie. Și uneori cred că mulți dintre noi facem asta ca să scăpăm de ceva. Fiecare avem de debarasat câte-o neputință din trecut sau de acceptat tot felul de umbre ale prezentului. E ca un loc în care ne simțim în siguranță, pentru ca mai apoi fiecare să revină la realitate. Un plan bun de viitor ar fi să-i cunosc mai bine pe oamenii ăștia, să le aflu trecutul, ca să înțeleg cum de creează lucrări atât de bune.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

D: Dacă citiți blogul ăsta, înseamnă că sunteți oameni cu care mi-ar plăcea să mă întâlnesc pe munte și să povestim. Orice. Abia aștept. Nu vorbesc mult, dar știu să ascult. Acum faceți următorul exercițiu de imaginație. Cum ar fi dacă într-o bună zi n-ați putea să mai fotografiați? Niciodată. Ați fi la fel de împăcați, de entuziasmați, de curioși și de dornici să-i inspirați pe ceilalți? Fotografia poate ajuta la construirea unei identități, dar nu e de-ajuns.


Pentru a urmări activitatea fotografică a lui Dorin, vă invităm să îi accesați site-ul.

© text: Andreea Popescu & Dorin Bofan

© foto: Dorin Bofan

 

2 comentarii

  1. Pingback: Radu Andrei Alexandru: ”Consider că perspectiva, trăirea și gândirea individuală conduc la unicitatea cadrului.” | drumeți și drumeții

  2. Pingback: Silviu Matei: „Prin fotografiile mele încerc să arăt oamenilor cât de importantă este acea sălbăticie de lângă noi.” | drumeți și drumeții

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s