Fotografi, Fotografi de natură/peisaj, Fotografi români
Scrie un comentariu

Cosmin Ionescu: „Pentru acel cadru trebuie să merg în călătoria interioară în care am să învăţ a fi, a simţi şi a vedea.”

Cosmin-Ionescu-04

Cosmin Ionescu - profil

Mulți dintre voi îl cunoașteți pe Cosmin Ionescu prin prisma fotografiilor sale, intime, aproape de natură și care te fac să iei o pauză și să le privești cu atenție. Consideră că “acel cadru”,  pe care toți fotografii și-l doresc, la un moment dat, într-o anumită circumstanță, „paradoxal, nu vine din exteriorul fotografului, ci din interiorul lui.”

Chiar dacă o foarte bună introducere despre tine ar putea spune chiar fotografiile, totuşi spune-ne cine e omul de dincolo de aparat şi cum a început să facă fotografie de natură?

C: M-am născut în Sibiu şi am avut contact cu muntele şi cu natura sălbatică de mic. Practic, în jurul vârstei de 6 ani am fost prima dată pe munte la cules (de fapt – la mâncat) de afine. Pentru mine, la acea vârstă, să am o suprafaţă imensă plină de fructe de pădure la discreţie a însemnat o bucurie imensă. Abia aşteptam să mă reîntorc în fiecare an. De aceea, pot spune că primul meu contact cu muntele s-a soldat cu mâinile, buzele şi limba înnegrite, dar cu o dorinţă foarte mare de a reveni acolo.

Trasee montane clasice am început să fac cu colegii de liceu şi am continuat să merg pe munte de atunci, chiar dacă am avut şi perioade (în timpul facultăţii) în care am mai rărit-o.

De fotografie m-am apucat acum 8-9 ani, când mi-am cumpărat primul DSLR. De la mersul în natură, la fotografia de natură nu a fost decât un pas. Lucrurile s-au întâmplat firesc şi, de aceea, nu am simţit că m-am apucat de un lucru nou, ci mai degrabă că am continuat ceea ce făceam deja. Fiindcă sunt de profesie arhitect, am studiat artele plastice suficient cât să nu simt că iau totul de la zero când am pus mâna pe aparatul foto pentru prima oară. Noţiuni de genul compoziţie, concept şi lumină îmi erau destul de familiare aşa că, din nou, nu pot spune decât că fotografia a apărut firesc, că o continuare sau că o dezvoltare a ceea ce deja învăţasem. Din aceste două motive nu cred despre mine că sunt “născut pentru a face fotografie” şi nici că am vreun “rol mesianic în lumea fotografiei” (cum văd în atitudinea unora). Nu sunt aici pentru a fi fotograf. Nu sunt încrâncenat pentru a arată cuiva că sunt fotograf. Totuşi, pot spune că mă folosesc de aparatul foto şi de mersul în natură ca de nişte unelte/pârghii în dezvoltarea mea personală. Îmi doresc să fac lucrurile cât mai bine şi, de aceea, încerc să mă autodepăşesc continuu. Trebuie să recunosc că aş fi fost alt om, mai sărac interior, probabil, dacă nu duceam aparatul la ochi pentru a vedea natură prin intermediul lui.

Fotografia de natură nu e pentru oricine. Adică, putem face cu toţii o poză la o floare, dar e o poză, nu e dusă mai departe la nivel de artă care, de fapt, înseamnă fotografie. Ce reprezintă pentru tine fotografia de natură şi cât de departe ai fi în stare să mergi pentru un acel cadru?

C: “Acel cadru”, paradoxal, nu vine din exteriorul fotografului, ci din interiorul lui. Acel cadru este tot timpul lângă mine, doar că eu nu l-am descoperit încă. Încă nu am învăţat să-l văd, încă nu îl pot percepe. Acel cadru, “fotografia vieţii”, cum îi spun eu în glumă, e ceva care se întâmplă atunci când fotograful a înţeles ce trebuie înţeles. E ceva, aş spune, “mistic”, păstrând ghilimelele de rigoare, prin care fotografia se revelează fotografului. Nu trebuie să mergi departe în afară ta pentru a o descoperi. Este suficient să o cauţi în tine.

Cu alte cuvinte, pentru acel cadru trebuie să merg în călătoria interioară în care am să învăţ a fi, a simţi şi a vedea. Atât de departe sunt dispus să merg pentru a obţine “acel cadru”.

Deşi cu lucrări variate, portofoliul tău ne arată nişte perspective aparte despre natură, când intime şi minimaliste, când cu nestare şi dinamism, am putea spune. Cum ţi-ai defini stilul fotografic?

C: Cred că nu am încă un stil fotografic personal. Sunt în căutări. Nu am certitudinea unei gramatici vizuale personale (morfologie şi sintaxă) clar definite. Cred că stilul apare în timp şi nu cred că poate fi grăbit în vreun fel să apară. El este un cumul de factori personali, particulari prin care se produce fotografia. Am, totuşi, două lucruri clare de la care nu mă abat niciodată:

Fotografia pentru mine înseamnă creativitate înainte de orice. Experimentez foarte mult şi îmi place să nu pun restricţii de vreun fel în ceea ce priveşte abordarea fotografiei. Când spun “experimentez”, trebuie să mă credeţi pe cuvânt. Ceea ce arăt privitorilor este dozat cu mare zgârcenie şi încerc să fie de calitate. Arăt de obicei foarte puţin, cu toate că încerc foarte mult. Majoritatea cadrelor mele, rectific… marea majoritate a cadrelor mele este constituită din ratări.

Natură interioară o revelează pe cea exterioară. Încerc să fiu conectat într-un mod simplu şi cât mai direct la natură. De aceea, pot spune că mă bucur de o floricică la fel de mult că de un răsărit sau apus grandios sau la fel de mult că de prezenţa unui animal sălbatic. Dacă eşti deschis către a vedea, lucrurile vor fi clare în orice condiţii de peisaj sau lumina. Altfel, chiar şi în faţa evidentului, nu poţi vedea frumuseţea. Acesta este motivul pentru care fotografiez orice, de la flori, la peisaje largi. Pentru mine nu este atât de important ce fotografiez, ci mai degrabă cum o fac. Această particularitate subtilă a felului de a te conecta cu lucrurile din jurul tău prin intermediul văzului determină calitatea fotografiei.

Cele două principii le port cu mine de fiecare dată când fac fotografie. Ele nu sunt “stil”, ci mai degrabă o direcţie de abordare pe care încerc să o perfectionez cât mai bine.

Ai un portofoliu destul de variat în ceea ce priveşte cadrele, însă toate au un punct comun: sublinierea formelor naturii. Atunci când fotografiezi, care este momentul acela al zilei sau al anotimpului cu care eşti cel mai în armonie şi cum anume te inspiră?

C: Nu există un moment al zilei optim pentru fotografie. Eu aşa cred. Toate momentele sunt bune, dar acest lucru influenţează ce fotografiezi. Fiecare moment al zilei, fiecare tip de lumină îşi are subiectele ei. Răsăritul şi apusul sunt frumoase fiindcă au sursa de lumină poziţionată jos faţă de pământ. Orele albastre au frumuseţea lor misterioasă, lumina orei amiezii îşi are frumuseţea ei când pătrunde fascicular prin pădure. Toate îmi sunt de folos şi nu aş renunţă la niciunul.

Dincolo de acest aspect, am constatat – într-un mod surprinzător – că sunt un fotograf al iernii. Majoritatea cadrelor mele sunt trase iarnă. Acest lucru nu se datorează faptului că îmi place neapărat să fotografiez doar iarnă, ci faptului că merg mai des pe munte când e zăpadă, pentru că atunci nu sunt turişti aproape deloc. Îmi este mult mai uşor să fotografiez când nu e nimeni lângă mine, când sunt liniştit şi mă pot lasă furat de ceea ce este în jurul meu. Nu elimin din ecuaţia fotografiei vreun anotimp, dar elimin din start zonele cu aglomeraţie şi zgomot.

La nivel fotografic, eşti genul de persoană care se gândeşte înainte de a pleca de acasă cam ce cadru ar vrea să surprindă sau odată ce ai ajuns într-un loc laşi natură să ţi se desopere şi o surprinzi atunci pe loc?

C: Îmi construiesc fotografiile încă dinainte de a pleca de acasă. Mi le construiesc, nu imaginându-mi un cadru, ci anticipând condiţiile în care aş putea să mă aflu la un moment dat. Nu merg cu ceva anume în minte, dar îmi doresc să fiu pe munte în anumite momente. De exemplu când viscoleşte, la prima ninsoare sau când se formează plafon de nori. Acestea sunt doar exemple de abordare. Nu caut să obţin o anumită imagine, ci mai degrabă să am un mediu propice pentru a fi inspirat. Uneori se întâmplă, alteori nu. De aceea, pot spune că am învăţat că, indiferent de condiţii sau locuri, se pot face fotografii excelente oriunde şi oricând. Inspiraţie să fie.

Ai cadre care îmbie omul care le vede să le privesca îndelung, să le analizeze şi să plece în lumea lor, să le înţeleagă povestea din spate. Alege o fotografie dintre cele realizate până acum, una reprezentativă pentru ţine, poate chiar favorită, şi povesteşte-ne despre ea.

C: Acest răspuns este foarte bine legat de cel de dinainte. Am o fotografie pe care am aşteptat doi ani să o fac. Am dorit neapărat să surprind picăturile de ploaie în iarbă în lumina soarelui. Apa de ploaie nu rămâne în iarbă mult timp dacă bate vântul sau soarele încălzeşte solul, de aceea acest moment este foarte fragil. Durează puţin şi trebuie să fii acolo la timpul potrivit. În plus, lumina trebuie să fie coborâtă pentru a lumina bine boabele de rouă.

Am întâlnit această sincronizare între ploaie şi lumina coborâtă a soarelui undeva în Munţii Iezer. Am fost blocat în a-mi continuă traseul timp de o zi, din cauza ploii şi a ceţii. Nu ştiam traseul pe care urmă să-l parcurg, aşa că am aşteptat împreună cu prietenii mei să treacă ploaia şi să se ridice ceaţă pentru a continuă. Spre norocul meu, ploaia s-a oprit înainte de apus. În momentul în care soarele a coborât înspre Făgăraş, întreg golul alpin în care iarbă mustea de apă a început să arate că un câmp plin de cristale. Fiecare picătură de rouă în lumina soarelui licărea extraordinar. Era feeric de-a dreptul. A ţinut aproxiamtiv 15 minute, perioadă în care am fotografiat încontinuu. Am rămas cu o fotografie pe care am denumit-o “Feerie în iarbă”. E una din fotografiile mele preferate, fiindcă am aşteptat-o mult, am realizat-o aşa cum am vrut şi – dincolo de toate acestea – îmi transmite perfect senzaţia pe care am trăit-o. Am încercat să refac această fotografie de mai multe ori, dar nu am reuşit decât parţial. Magia se întâmplă numai câteodată.

Din punctul tău de vedere, care este, la momentul actual, statusul fotografiei de natură din România?

C: Asta este una dintre cele mai grele întrebări pe care am primit-o până acum. Este greu să dai un răspuns competent, fiindcă este nevoie de o înţelegere mai amplă a fenomenului fotografic, dar şi o conectare cu prezentul destul de puternică.

Cred că suntem în urmă, la nivel de masă, faţă de fotografia din alte ţări, dar creştem destul de repede. Acest lucru este vizibil mai ales în ultimii ani. Avem câteva personalităţi – puţine – care spun ceva şi în afară ţării, şi o masă destul de mare de fotografi care promit. Lipsurile noastre sunt legate în special de tradiţie. La noi, lucrurile au început mai târziuşi au mers mai greu. Totuşi, lipsa cea mai mare în fotografia de natură de la noi este legată de absenţa proiectelor. Faptul că proiectele fotografice lipsesc arată clar că nu ne-am maturizat. Nu este suficient să facem fotografii individuale grozave, serii spectaculoase sau portofolii bine-închegate. Ne trebuie proiecte fotografice. Acestea fac diferenţa, fiindcă implică eforturi mari şi se concretizează în ceva cu impact puternic şi de durata. La noi putem să-i numărăm pe degete pe fotografii care au în prezent sau au realizat în trecut proiecte fotografice.

Cu toate astea avem, cel puţin în zona fotografiei de natură, o comunitate destul de închegată de fotografi tineri. Unora le vine greu să înţeleagă cum de există o comunitate de fotografi de natură, dar ea există. Acesta este un lucru foarte bun. Prin intermediul ei, furând unul de la altul, nivelul general va creşte. Încet, încet lucrurile vor ajunge unde trebuie săajungă. Gândindu-mă la ceea ce se întâmplă acum zece ani pe site-uri că Alpinet şi ce se întâmplă acum, este o diferenţa enormă şi de cantitate, dar mai ales de calitate. Se vede clar căprogresăm. Cât ne va lua să recuperăm, nu ştiu. Cert este că suntem pe drumul cel bun.

România este plină de locuri în care dacă mergi o dată, te fac să te reîntorci şi mereu te vor surpinde cu ceva. Care ar fi acel loc pentru ţine şi ce anume îl face să fie atât de special?

C: Cu ceva ani în urmă, credeam că Făgăraşul este muntele meu de suflet şi locul unde îmi va face plăcere să revin întotdeauna. Apoi am spus că Munţii Mehedinţi sau Cozia sunt locurile mele de suflet. Între timp, am constatat că, de fapt, mă atrag locurile necunoscute, neimportante, nedescoperite sau “nerevendicate” de niciun fotograf. Ele mi-au oferit întotdeauna surprize extraordinare. De aceea, mă regăsesc în acele locuri în care niciun fotograf nu a călcat încă, în locurile unde miza fotografică este zero. Sunt acele locuri unde nu te duci cu “un cadru în cap”. Pare greu de crezut că mai există asemenea zone, dar vă spun că există şi sunt foarte multe. Eu ştiu destule şi nu puţin spectaculoase. Îmi place să merg unde nu există presiunea de a face o anume fotografie copiată la nesfârşit (cum este, de exemplu, cadrul din Ceahlău cu Cetăţuia şi Călugărul la răsărit). Îmi place să merg în necunoscut.

Ce planuri ai, din punct de vedere fotografic, de acum încolo? Ce locuri vei dori să colinzi, ce proiecte ai în minte să realizezi?

C: La această întrebare voi răspunde cu zgârcenie fără să dau indicii prea multe. Nu vreau să-mi fure cineva ponturile. 🙂

Din punct de vedere fotografic, vreau să mă dezvolt pe partea de fotografie macro. Acolo sunt destul de în urmă faţă de ceea ce îmi doresc să obţin. E o latura a mea pe care am lăsat-o neexplorată şi acum îmi pare rău. Îmi place fotografia macro de natură şi nu m-am ocupat de ea aproape deloc. De aceea, trebuie să muncesc mult în acesta direcţie. În momentul de faţă, am început să lucrez la un mini-proiect axat tocmai pe macro. Sper să îl termin până la sfârşitul anului sau măcar să fac o bună parte din el.

Tot spre sfârşitul anului, dacă toate lucurile merg aşa cum trebuie, vreau să plec undeva în afară ţării pentru un tur foto axat pe fotografia de viaţă sălbatică. Dar mai multe indicii nu dau.

Şi, fiindcă m-ai provocat :-), proiectul meu foto de suflet, este legat de fotografierea râsului în libertate în România. Accentuez în libertate și în România. Muncesc la el de aproape doi ani. Este dorinţa mea cea mai mare în ceea ce priveşte fotografia de natură în România. Am depus efort foarte mare pentru asta şi… încă nimic. Cu toate astea, am învăţat foarte, foarte multe lucruri tocmai din aceste nereuşite. Aşa că nu e chiar rău că nu l-am pozat. Unii îmi spun că sunt “obsedat” de râs şi au început să facă glume pe seama mea. Alţii mă critică pentru atitudinea mea foarte determinată şi îmi spun că sunt un “căutător de trofee”. Pe mine mă lasă rece toate aceste observaţii şi nu mi-e ruşine de atitudinea mea de “vânător”. Da! Sunt un vânător! Şi ce e rău în asta?! Îmi place să vânez, dar nu o fac pentru a ucide. Într-o zi, sper să obţin ceea ce îmi doresc – “cadrul acela”.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeţi şi drumeţii”.

C: Dacă vreţi să deveniţi fotografi, nu investiţi sume aberante în echipament. Investiţi în voi pentru a dobândi acele lucruri necesare care să va facă să existaţi că fotografi. Dacă va exista omul în spatele aparatului, va exista şi fotografia. Altfel… niciodată.


Pentru a vedea o galerie mult mai vastă de fotografii surprinse de către Cosmin, vă invităm să îi accesați site-ul.

© text: Andreea Popescu & Cosmin Ionescu

© foto: Cosmin Ionescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s