Montaniarzi
Comentarii 3

Camelia Lica: „Multe istorii pe care aparatul meu de fotografiat le-a văzut mai bine decât mine.”

Fotografie - Camelia Lica

Camelia LicaCamelia Lica sau mai pe scurt Cami este acea persoană pe care nu ai cum să nu o placi și pe care ai vrea să o iei în fiecare drumeție pe care o faci. E zâmbitoare și ascultă, observă și scrie frumos, ia munții la pas și odată cu ei și locurile, dar și oamenii munților înapoi cu ea prin fotografie. E un om cu care ai sta la povești, căci chiar dacă nu ai fost prin locurile de care îți va povesti, alături de ea vei ajunge să colinzi lumea și drumețiile prin care a fost. Un om sensibil, care vede frumusețea în orice și, deși stabilită în Canada, ar vrea tare mult să revină să colinde munții noștri, precum și ulițele satului ardelenesc Vătava în care a descoperit frumusețea vieții, a naturii și a simplității.

Poți să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, și de unde a venit dragostea pe care o ai pentru munte și drumeții/călătorii, și, în același timp și pentru fotografie?

C: În primul rând, mulțumesc, dragă Andreea, că mă incluzi în frumosul vostru proiect de suflet. Cine sunt eu? O persoană care iubește din plin viața și caută să îi descopere frumusețea la fiecare pas. M-am născut cu dragostea pentru această lume largă care are atâtea minuni și uimiri de oferit. E parte din mine și probabil e moștenire de la părinții mei dragi, cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată. Și ei, la rândul lor, au iubit drumețiile, călătoriile inedite, orizonturile întinse. Pentru mine, aceste călătorii prin lume sunt o esență existențială și reprezintă, în mare parte, călătorii interioare din care revin mereu îmbogățită. Nu știu cum aș putea trăi fără ele, sunt apa mea vie.

Pasiunea pentru fotografie a venit în mod firesc, legată fiind de dorința și curiozitatea mea de a descoperi lumea în care trăim. În special, eu iubesc să fotografiez oameni. Nu oameni frumoși, ci oameni interesanți. Acei oameni ale căror imagini prinse în cadru spun o poveste. Sunt multe astfel de povești acum în tolba cardurilor mele fotografice. Multe istorii pe care aparatul meu de fotografiat le-a văzut mai bine decât mine. O viață într-o imagine, o clipă într-o viață. Și știu acum că pasiunea pentru fotografie îmi va fi un prieten drag atât cât voi trăi.

Ai ajuns în Nepal, acel loc în care, prin satele pierdute în munți, timpul s-a oprit parcă în loc și le lasă oamenilor răgaz să se bucure de fiecare clipă. Ce înseamnă pentru tine Nepal și ce te determină să te întorci cu drag în acele locuri?

C: Pentru mine Nepal reprezintă un loc de suflet în care îmi doresc să revin mereu. De ce? Datorită oamenilor lui micuți și firavi, cu fețe tuciurii, asprite și îmbătrânite de trudă, care pot duce în spate greutăți de neimaginat, tăcuți și resemnați căci acolo, printre munți, e singura cale de supraviețuire. Datorită copiilor frumoși, cu ochi măslinii, murdari și neîngrijiți, ce aleargă veseli pe ulițele așezărilor săracăcioase. A câinilor mari și blânzi, făcuți covrig la soare, prietenoși ca niciunde. A iacilor nețesalați, dobitoace răbdatoare, ce cară prin munți poveri grele, în sunetul liniștitor al talangelor atârnate de gât. A munților frumoși și impresionanți ca în povești, ce privesc toate acestea cu inimi de piatră, dar protector în felul lor ce sfidează veșnicia.

Revin la el pentru că nu pot sta deoparte. Am spus-o și o voi mai spune. În Nepal nu poți merge o singură dată. Nepalul, această țară îndepărtată a misterelor de piatră, te subjugă și te cheamă înapoi. Chemarea lui îți rămâne în inimă și nu o poți scoate de acolo. Nu o poti ignora, nu poți decât să i te supui.

Din drumețiile tale prin străinătate, căci tu ai plecat de ceva timp din România, cam care ar fi locurile tale de suflet și de ce ar merita să le vizităm?

C: Un loc care mi-a încantat sufletul este Bolivia. Bolivia este o țară a culorilor. O țară în care cerul e o fântână adâncă, iar pământul un evantai de culori și esențe.

Salar de Uyuni. Acest desert se intinde alb și complet plat pe o suprafață de 10.000 de kilometri pătrați. E o priveliște fascinantă și unică pe Pământ. Când e uscat seamănă cu un fagure imens datorită plăcilor de sare ce îl acoperă, căci el reprezintă, de fapt, adâncul unor lacuri preistorice de sare, ce au secat în timp. Când plouă, suprafață lui se acoperă cu un strat subțire de apă în care se reflectă norii și azurul cerului. Este oglindă cea mai mare pe care a produs-o vreodată Pământul și crezi că te afli în cer, sau într-un rai terestru.

Imaginează-ți acel platou (Altiplano), situat la o altitudine de peste 4.000 de metri, presărat de lagune colorate pe suprafața cărora flamingo roz își plimbă elegantă. Aburul dens al gheizerelor de la Solar de Mañana. În unele locuri e un peisaj parcă desprins de pe Marte, doar cerul albastru trădează apartenența la planeta noastră.

Iar nopțile în Salar… Nu cred că am văzut ceva mai frumos ca cerul emisferei sudice, privit de la 4.000 m altitudine. Băteau vânturi aspre pe platou și eram înfofoliți bine când am ieșit în noapte. Doar ochii erau descoperiți și am așteptat câteva minute să îi adaptam la beznă totală. Apoi i-am deschis, și ce splendoare. Mi-am lăsat capul pe spate, mi-am întins brațele și am căzut în cerul adânc, “din stele în singurătate”, ca în versurile lui Rilke (notă, Rainer Maria Rilke, unul dintre cei mai semnificativi poeți de limbă germană). O cădere liberă în abisul nesfârșit al Universului.

Pe lângă călătoriile tale, faci și fotografie, ce-i drept, cu o înclinație mai mare către portret, dar, și peisaj. Ne-ai încântat privirile cu chipurile Nepalului. Povestește-ne cum sunt oamenii de acolo.

C: Voi vorbi despre oamenii Nepalului care locuiesc în munți, nu despre cei ce își duc existența în larma și praful Kathmandu-ului sau a altor orașe. Ei sunt oameni foarte buni, cinstiți și chinuiți. Trăind la acele înălțimi reci și neprielnice, m-am întrebat cu seriozitate dacă ei știu, zi de zi, în ce zi a săptămânii se află. Sau poate că acest lucru nu e important pentru mersul vieții lor. Importanta e trecerea anotimpurilor, mai puțin a zilelor sau a anilor.

Nepalezii sunt mici și firavi, cu pielea întunecată, iar unii au trăsături ușor mongoloide. Mulți copii sunt tare frumoși, însa toți sunt murdari, cu mucii în gură și îmbrăcați în hăinuțe rupte și ponosite. Aleargă veseli și nesupravegheați pe ulițele satelor. Nu cer niciodată nimic și se uită cu ochi mari și recunoscători la tine când le oferi o bomboană. Unde merg acești copii la școală? Dar este oare școala obligatorie aici? Mi s-a spus că în Nepal doar 5 clase sunt impuse și că în satele de munte mulți oameni sunt analfabeți.

Acei oameni sărmani care și-au deschis larg casele și inimile pentru a ne primi cu toata căldură înăuntru au rămas pentru totdeauna în sufletul meu.

Cu siguranță din drumețiile tale pe munți, prin locuri aparte ai capturat un moment mai special cu aparatul tău de fotografiat. Care ar fi acesta și cu ce poveste vine?

C: Aparatul meu de fotografiat a surprins multe povești de viață. Povestea fetiței din Himalaya, cu caietele împrăștiate pe o rogojină, încercând să-și facă temele la umbra zidurilor căsuței sărmane în care locuiește. Povestea bărbatului în vârsta din Besisahar, micuț și pipernicit, ce tare și-ar fi dorit să fie mândru și frumos și să aibă o statură falnică, astfel încât să înnebunească femeile satului văzându-l. Așa, râd toate de el și au râs toată viața. A ajuns acum bătrân să nu aibă și el un suflet bun de femeie lângă el, să-i lumineze anii din urmă. Povestea femeilor nepaleze ce bat fasolea pe uliță, în aerul cald al dimineții. Povestea copilașului a cărui singură jucarie este o periuță uzată de dinți și a fetiței cu gluga zmeurie, care a facut ochi mari și uimiți când a primit din senin două bombonele. A rămas cu pumnuțul întins și cu privirea petrecută lung după noi. Povestea pruncului pe care tatăl lui îl învăță să urce pe cal și să-l stăpânească de la o așa fragedă vârstă. Era tare speriat cum sta așa cocoțat pe calul înalt și făcea eforturi să își stăpânească lacrimile ca să nu-și dezamăgească părintele, cum că n-ar fi curajos și de încredere. Povestea mamei ce-și poartă copilașul în brațe, sub o umbrelă colorată ce îi apără pe amândoi de soarele toropitor al amiezii. Povestea fetiței cu obrajii murdari și cu ochi ce reflectă un întreg univers, ce a îmbrăcat astăzi, pentru prima dată, o rochiță albă. A băiețelului din Namche Bazaar ce urca și coboara singur un munte în fiecare zi pentru a ajunge la școala. A lui Eusebio Mamane Tetenuane, întâlnit pe drum în Isla del Sol, Bolivia, insulă aflată pe Lacul Titicaca, la aproape 4,000 de metri altitudine. Ne-a ieșit în întâmpinare în mica așezare Challa Pampa. Ne-a spus că îl cheamă Eusebio Mamane Tetenuane, că are 80 de ani, că s-a nascut pe insulă și că nu a părasit-o niciodată. Că aici va muri. Că vrea să îi facem fotografii pe care să i le trimitem apoi din Canada.

De ce locuri ți-e cel mai dor din țară și unde ai reveni mereu cu drag?

C: Mi-e dor Vătava, satul din Ardeal în care bunicii și-au dus viața și în care odihnesc acum. Chiar dacă m-am născut și am trăit la oraș, numai în acel sat ardelenesc de munte am simțit cât de frumoasă și trist de trecătoare e viața, în legănarea galeșă a unui fir subțire și lung de iarbă, în lăfăirea verde și spartă a nucilor cu coajă, căzute într-un târziu pe pământ, din nucul falnic cu roade intangibile, dupa ce am tânjit la ele neputincioasă, cu capul pe spate, privindu-le și privindu-l. Acolo, în satul cu miros de fân și nopți mângâietoare, în aerul îmbălsămat de țară pierdută, departe de lumea plină de zgomote și furie a orașului, poți simți liniștea timpului, poți gusta din miezul copt al verii.

Mi-e dor de munții României pe care nu i-am străbatut decât foarte puțin, căci am plecat din țară imediat dupa terminarea studenției. Îmi doresc să revin în Romania pentru ei și pentru oameni frumoși ca voi, Andreea. Pentru tine și prietenii tăi drumeți, ființe cu suflete minunate care fac din munți o poveste frumoasă.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

C: Vă mulțumesc că existați și că putem împărtăși împreună dragostea pentru munți, călătorie și frumos.

© text: Andreea Popescu, Camelia Lica

© foto aricol: Camelia Lica

3 comentarii

  1. mihai spune

    Interesant interviu. Pacat ca lipsa de atentie la redactarea articolului ne face sa credem ca Uyuni are 10km patrati si ca este situat la o altitudine de 4m. Din cauza unei virgule inutile…

    Apreciază

  2. Monica spune

    Ce relatare minunata, te face sa visezi! Iar fotografiile sunt emotionante, sunt pline de umanitate!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s