Fotografi, Fotografi de natură/peisaj, Fotografi români, Montaniarzi
Scrie un comentariu

Florin Biscu: „Măreția munților o vezi și o simți atunci când ești la baza lor și îți dorești să-i urci.”

Weisshorn-ul vazut de pe

Alături de Dinu Mititeanu pe varful Castor

Pe Florin Biscu îl cunosc prin prisma fotografiilor sale cu munții pe care îi cutreieră. Se vede că iubește muntele, că iubește viața trăită pe poteci, dar și oamenii care îi aduc zâmbetul pe chip. Fotografia sa este făcută cu multă dăruire, căci este, atât pentru el, cât și pentru noi, cei de acasă, pentru a vedea câtă măreție și sublim există în lumea aceasta. Vorbește cu dor de satul natal, dar când pleacă pe munte, ia mereu cu el și «ograda» din spatele casei, la care se reîntoarce cu drag de fiecare dată.

Poți să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, și de unde a venit dragostea pe care o ai pentru munte și drumeții, acompaniate de fotografie?

F: M-am născut și am copilărit în satul Urșani, orașul Horezu, județul Vâlcea, iar de mai bine de 17 ani am domiciliul în Elveția, mai întâi la Geneva, iar acum în Lausanne. De mic copil mi-a plăcut să alerg, să pictez, să zbor și să colind pădurile din spatele casei. Îmi aduc aminte că îmi plăcea atât de mult să zbor încât, când aveam 7 ani am sărit de pe acoperișul casei cu un cearceaf legat cu corzi, crezând că pot zbura. Noroc cu vegetația din fața casei, care mi-a amortizat căderea. M-am ales cu câteva zgârieturi și o sperietură zdravănă care s-a transformat, fără să realizez, mai tarzîu, in acrofobie. Da, sunt un acrofob care merge pe munți și zboară cu parapanta să-și caute vindecarea.

Fotografia a venit mai târziu. Fiind student, nu-mi permiteam să-mi iau un aparat de fotografiat, însă când am ajuns în Elveția, ce credeți că mi-am luat din primul meu salariu? Sunt autodidact și tot ceea ce am învățat și, încă, mai învăț e din propiile greșeli. Mersul pe Munte l-am descoperit în Elveția, iar de 3 ani am început să și schiez și să fac schi de tură. Am 41 de ani și mă numesc Florin Biscu.

Gaston Rebuffat spunea despre munți că sunt “o lume deasupra lumii”. Ce înseamnă muntele pentru tine?

F: De fiecare dată când merg în Munți, mă bucur foarte mult în interior, dar știu că lucrurile nu vor fi ușoare și că mă va aștepta acea luptă cu frica de înălțime, picioarele care se înmoaie, respirația care devine din ce în ce mai grea, vidul care te atrage. Într-un mod pe care poate îl gasiți ciudat, muntele mă ajută să mă vindec de această boală. Puțin, câte puțin, am învațat să accept cum sunt, să mă ridic de fiecare dată, să inspir profund și să-mi continui drumul, totul în doze mai mici sau mai mari… Cum spune dragul meu prieten, Dinu Mititeanu, «Muntele e biserica în care intru să mă rog, să mă împărtășesc», pentru mine, muntele e locul în care îmi regăsesc libertatea.

În ultima perioadă am putut vedea că ai urcat munți din ce în ce mai înalți, mai ales pe timp deiarnă. Ce pregătire specială din partea ta au necesitat drumețiile, și, spune-ne puțin, și cum se vede lumea de acolo de sus?

F: Pentru mine fiecare ascensiune e specială. Fizic, trebuie să începi să te pregătești înainte de începerea sezonului de iarnă. Am făcut, și încă mai fac, multe maratoane și alergări pe munte, iar cu o bună aclimatizare poți să te bucuri de vârfuri de peste 3000 metri.

Ca fotograf, a merge pe munte e mai dificil decât se poate vedea din fotografii, iar sacul meu e mereu cel mai greu dintre sacii prietenilor care mă însoțesc. Înainte de a pleca pe munte, m-am obișnuit să-mi verific materialul, să mă uit la meteo, să-mi iau termosul și bateriile de rezervă. Am investit în cel mai ușor echipament, tocmai ca să pot să compensez cu echipament fotografic, dar când e vorba de ieșiri la peste 3000 de metri, mă mulțumesc doar cu micul meu Sony RX 100. Cel mai bun aparat de fotografiat e cel pe care poți să-l ai în mână în mai puțin de 10 secunde, restul e un joc de imaginație.

Când sunt acolo sus, fie în parapantă, fie pe vârful unui munte, îmi dau seama cât de mic sunt în comparație cu imensitatea peisajului din fața mea. Ca fotograf, când ești la altitudine, începi repede să-ți cauți repere, un coleg, un alt vârf de munte, o pasăre, un nor, pentru că, altfel, totul pare foarte plat. Măreția munților o vezi și o simți atunci când ești la baza lor și îți dorești să-i urci; când ești pe vârf realizezi că ți-ai îndeplinit un vis mult dorit, restul e un vid.

Colinzii munții în lung și în lat și mereu ne delectezi cu fotografii din locuri noi, fotografii spectaculoase care prezintă muntele în cele mai frumoase forme ale sale. Povestește-ne despre una dintre drumețiile tale favorite, unde a avut loc și ce anume o deosebește de altele?

F: Fiecare ascensiune are în spate o poveste frumoasă și toate îmi sunt dragi. Îmi plac călătoriile care ies puțin din comun, cele în care vremea se dezlănțuie și ne scoate din confortul cotidian cu care suntem obisnuiți. Îmi plac iarna și frigul, în special. Urcarea primului meu 4000 metri a fost o experiență de neuitat. Alături de prieteni dragi, am plecat din Saas Fee să urcăm pe Allalinhorn, un vârf din masivul Mischabel, din Alpii Elvețieni. Urcarea a fost lungă și plină de crevase, iar ultima parte a traseului, până pe vârf, a trebuit să o facem cu colțari. Peisajul care se derula în fața ochiilor era grandios, vârfuri de 4000 metri care ieșeau din cețuri lăptoase. Nu a fost un vârf dificil, din punct de vedere tehnic, dar pentru mine a fost prima dată când am îndrăznit să visez cu ochii deschiși, să-mi înfrâng teama de înălțime și să urc pe un 4 miar. Între timp, am urcat Mont-Blanc-ul de 4810 metri, am ajuns până la refugiul Carrel de pe Matherhorn, am ajuns pe Grand Paradis la 4061 metri în Italia și am făcut primul meu 4000 în solo, Bishorn 4153 metri.

Împărtășește cu noi una dintre fotografiile tale preferate pe care ai surprins-o de pe munte și spune- ne și care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

F: Fiecare fotografie în felul ei spune sau ar trebui să ne spună o poveste. Pentru mine, indiferent cât de multe povești aș avea de spus prin fotografiile pe care le fac, există una care îmi va rămâne mereu în memorie. E o fotografie simplă cu un munte drag, Les Dents du Midi, care m-a marcat de la început, de când am ajuns pe malurile lacului Leman. E un munte pe care l-am fotografiat din multe unghiuri și în toate anotimpurile și care, și astazi, nu încetează să mă fascineze. E punctul meu de reper când merg pe munte pentru că știu că acolo e «ograda» din spatele casei, la care mă reîntorc cu drag de fiecare dată. Fotografia a fost preluată de National Geographic și publicată în mai multe ziare și reviste și, încă și, azi primesc mesaje de mulțumire de peste țări și mări.

Pentru că nu mai locuiești în România de ceva timp, ce locuri pe care ai potecărit ți-au rămas încă dragi și de care, uneori, ți se face dor?

F: Am colindat putin, în comparație cu cât mi-aș fi dorit să văd. Bineînțeles că locurile de care mi-e cel mai drag sunt Munții de acasă și, de fiecare dată când ocazia se ivește, mă întorc la ei. Cum îmi place frigul și zăpada, mi-ar plăcea să ajung pe cele două emisfere, Antarctica și Polul Nord. Am avut șansa să trec prin strâmtoarea Magellan și să ajung până pe Cap Horn, să urc până în tabăra de bază a muntelui Fitzroy (Chalten, în dialectul local) din Chile, am colindat partea de sud a Islandei, iar anul trecut am fost în nordul Norvegiei. Da, un loc unde m-aș întoarce, cu siguranță, ar fi Patagonia și sigur aș vrea să merg și până în Antarctica.

Ce recomanzi persoanelor care abia acum descoperă muntele și vor să facă, sporadic sau chiar des, drumeții pe munte?

F: Mersul pe munte se mănâncă cu lingurița, spune Dinu Mititeanu. Cred că cel mai important, la început de drum, e să învățăm să ne facem timp pentru a merge pe Munte, să învățăm să-l cunoaștem, să-l respectăm și să-l protejăm ca pe mai departe frumusețile lui să fie admirate și de generațiile viitoare. Pentru cei care merg pe Munte și nu «la» Munte, diferența nefiind una de stil, ci una ce ține de comportamentul nostru în acest spațiu, le-aș dori aș zice, mai mult decât să le fac o recomandare, din puțina experiență pe care o am, să ajungă să se îndrăgostească iremediabil de acesta. El va fi mereu acolo și ne va aștepta, de fiecare dată altul, dar cu siguranță mult mai surprinzător.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

F: Mergeți pe Munte de fiecare dată când simți chemarea lui, e cea mai bună terapie de a vă îndrăgosti de natură.

Semnează: un îndrăgostit incurabil de Munte.


Pentru mai multe fotografii cu munți surprinse de Florin, precum și, povești ale sale, faceți-i o vizită online.

© text: Andreea Popescu, Florin Biscu

© foto: Florin Biscu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s