Fotografi, Fotografi de natură/peisaj, Fotografi români
Comentariu 1

Eva Androniu: „Personal, cu fiecare fotografie pe care o fac, încerc să spun o poveste.”

"My white soul" Lacul Roșu - Harghita 2017

Fotograf - Eva Androniu

Eva Androniu surprinde natura, și nu oricum, ci în cele mai mici detalii ale sale, arătându-ne câtă frumusețe există dincolo de ceea ce vedem la o simplă privire. Îi place să călătorească și este îndrăgostită de Dobrogea, această zonă reprezentând un fel de tărâm al făgăduinței pentru ea.

Poţi să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, şi background-ul pe care îl ai şi cum ai ajuns să faci fotografie în care să surprinzi detaliile naturii?

E: Fotografia, într-o formă subtilă şi oarecum ascunsă a existat întotdeauna în viaţa mea. Am crescut într-o casă cu o bibliotecă impresionantă pentru vremea comunismului, iar primele amintiri legate de imagine în forma ei reprezentativă le am de pe la 5 ani, răsfoind albumele de artă colecţionate cu atât de multă dragoste de părinţii mei. Pasiunea pentru culoare, formă şi lumină am descoperit-o admirând operele de artă ale marilor pictori şi sculptori ai lumii, iar de atunci totul pentru mine a căpătat un anume sens, chiar dacă nu aveam nici vârsta, nici conştiinţa acestui fapt…

Ulterior, lucrurile s-au legat firesc, începând cu caietele de colorat ale copilăriei şi primele lecţii de desen sub îndrumarea bunicului meu Constantin, de la care se pare că am moştenit nu numai ochii mari şi negri amintind de meleagurile Eladei, ci şi talentul şi dragostea pentru artele plastice.

De-a lungul anilor mi-am urmărit pasiunea vizitând muzee şi alegând să fac parte din prima generaţie care a reînfiinţat Liceul de Artă de la Galaţi, închis cu mult timp înainte de Revoluţie. În anii petrecuţi acolo am desenat după model, am învăţat câte ceva despre istoria artei, mi-am însuşit reguli de compoziţie, m-am jucat în fel şi chip cu culorile, pictând în atelier şi în natură, am modelat lutul încercând să înţeleg cum prinde contur o formă în spaţiu, dar mai ales care e adevărata putere a luminii în oricare formă de reprezentare a artei plastice.

La 14 ani am început să fac primele fotografii, iar pe la 16 ani îmi developam singură cadrele alb-negru în camera obscură improvizată în baia de serviciu de acasă. Îmi amintesc şi acum mirosul înţepător al substanţelor, emoţia cu care aşteptam ca imaginile să prindă contur pe hârtia fotografică şi bucuria cu care ofeream amintiri pentru o viaţă întreagă colegilor mei de liceu.

Probabil, mulţi ar fi surprinşi, dar vă mărturisesc că şi azi lucrez cu aceeaşi camera foto de acum 10 ani, un Olympus E520, primul meu DSLR. Singurul upgrade la tehnologie l-am făcut achiziţionând în ultima zi a anului trecut un smartphone Huawei P9 cu camera foto Leica. Într-o cutie, un body Canon 60D cumpărat la second hand, mă aşteaptă cuminte să îl dotez cu un singur obiectiv măcar, de care anume încă nu m-am hotărât. Probabil, va decide bugetul în cele din urmă.

Cu natura am avut o legătură foarte puternică dintotdeauna. Eu nu pot sta locului, ador să călătoresc oriunde văd cu ochii, indiferent de vreme, iar atât timp cât sunt cu bocancii în picioare şi rucsacul în spate, undeva sub cerul liber, mă simt foarte fericită. Cred că m-am născut cu profil genetic de călător!

De prima drumeţie adevărată îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Aveam doar 15 ani şi doar 45 de kilograme, un rucsac de 25 (tot de kilograme), şi nişte bocanci Insulated roz cu un număr mai mic, care, evident, îmi nenoroceau picioarele,  dar eram atât de fericită să colind munţii Suhardului şi Rodnei împreună cu prietenii, încât nimic nu mai conta. Nici oboseala, nici greutatea rucsacului, nici faptul că ne-a plouat 7 zile din 11 cât a durat aventura noastră prin munţi. Am ţinut un jurnal scris, am dormit la cort, am gătit la foc, am îndurat frigul şi umezeala, fiindcă prin anii ’90 nu exista echipament special pentru activităţi în aer liber. Am văzut peisaje de poveste, am strâns amintiri pentru o viaţă şi m-am îndrăgostit iremediabil de munte.

Într-o seară rece, undeva pe un vârf,  înconjuraţi de o ceaţă deasă şi jnepeni pitici, băieţii au montat în grabă doar cortul lor cel mare, fiindcă venea din nou ploaia, în timp ce noi fetele pregăteam cina în ceaunul de fontă pe care l-am cărat cu noi de acasă. Şi atunci l-am zărit undeva în apropiere. Avea 75 de ani, era un singuratic şi cum curiozitatea vârstei mele a învins, i-am pus marea întrebare: “Care sunt cei mai frumoşi munţi ai României?” M-a privit lung, a tăcut un timp şi cu o voce joasă şi liniştită mi-a răspuns: “Retezatul! Dar Făgăraşul?, am întrebat eu…“Făgărașii sunt cei mai periculoşi, dar dacă vrei să vezi adevărata frumuseţe trebuie să ajungi în Retezat.” Nu i-am văzut niciodată şi au rămas pentru mine un vis de împlinit cândva. Fiindcă, bătrânul acela, care colindase toţi munţii ţării de unul singur, mi-a lăsat în suflet un fel de promisiune de îndeplinit…

Dragostea pentru natură şi pentru imagine, mi-a fost călăuză încă de când mă ştiu. Nu pot să îmi imaginez viaţa fără asta, e ceea ce mă defineşte ca om, dincolo de orice altceva, dincolo de obligaţiile lumeşti, de bucuriile fireşti de zi cu zi sau de “dramele” personale. Cu timpul, din toată această dragoste, s-a născut pasiunea pentru fotografia de natură, iar cu trecerea anilor, am învăţat să simplific lucrurile, să reduc totul la esenţă, să caut în detalii ceea ce nu găseam în ansamblu… Poate e un fel de maturizare, un fel de întoarcere la ceea ce contează cu adevărat…

Multe dintre fotografiile tale sunt realizate iarna. Cum te ajută acest anotimp să realizezi cadrele în care surprinzi detaliile naturii?

E: Iubesc acest anotimp, poate şi pentru că am venit pe lume în Ajun de Crăciun, dar iubesc iarna cu zăpadă, aştept cu înfrigurare prima ninsoare şi mă bucur de ea la fel că atunci când eram doar un copil.

Iarnă are o magie a ei unică, iar pentru fotografi minimalismul ei fermecător, acea puritate a albului cu toate valenţele pe care le poate avea şi tot noianul de fenomene care vin odată cu acest anotimp, ninsoarea, viscolul, îngheţul, dezgheţul, ceţurile stranii, chiciura, oferă posibilităţi infinite de realiza imagini deosebit de frumoase. Şi iarna mai are ceva, un soi de dramatism, un fel linişte, de izolare, îţi da şansa să fii faţă în faţă cu ţine însuţi, în nişte condiţii care nu sunt la îndemâna oricui. Gerul, vântul tăios, care îţi paralizează uneori simţurile, ţi le poate, în mod paradoxal, ascuţi şi reînvia pe altele. Să înfrunţi “vremea rea” şi în acelaşi timp să fii creativ, să ai sufletul plin de bucuria de a fi acolo, afară, în frig şi nu undeva la căldură, să reuşeşti să fii entuziasmat de ceea ce are natura ostilă de oferit, eu cred că e o adevărată provocare!

Iarna are darul de a simplifica totul, de a da o aură de mister şi un farmec aparte până şi unui oraş gri, iar pentru fotografii de natură şi nu numai reprezintă o oportunitate imensă de a face fotografiile la care visează.

Fotografiezi mult detalii de pe lacuri îngheţate şi siluete ale copacilor. Care sunt locurile care, din punct de vedere fotografic, ţi s-au lipit de suflet până acum şi cum ai ajuns tocmai la ele?

E: Eu am avut şansa unui loc de muncă care m-a ţinut tot timpul pe drumuri. Nu mi-a lipsit aproape niciodată din portbagaj rucsacul cu aparatura foto. După ce îmi terminam programul de lucru schimbam taiorul elegant cu hainele comode, pantofii cu toc înalt cu bocancii şi făceam drumeţii acolo unde poposeam.

De cele mai multe ori, noi oamenii în general, iar fotografii nu cred că fac excepţie, ne legăm sufleteşte de locurile care ne sunt mai la îndemână ca să zic aşa, adică în vecinătatea propriei case. Acolo unde ajungi cel mai uşor, acolo unde ai mereu cel mai mult timp să observi, să experimentezi, să cauţi şi să găseşti oportunităţi.

Eu cel mai mult am călătorit prin Dobrogea. Şi cel mai mult am călătorit singură. Recunosc, pentru o femeie e ceva ciudat. Nu de puţine ori, prietenii mi-au spus că nu ar trebui să fac asta, că e periculos. Pentru acest motiv, uneori îi invidiez din tot sufletul pe bărbaţi, fiindcă pentru ei totul pare mai uşor, cel puţin din acest punct de vedere. Dar, nici temerile celor dragi, nici prejudecăţile prietenilor nu m-au oprit să călătoresc, să explorez, să cutreier pe poteci neumblate, să mă bucur de natură şi de singurătate, fiindcă doar atunci mă regăsesc cu adevărat pe mine însumi, atunci aflu cel mai uşor răspunsuri la întrebările ascunse în mintea şi în sufletul meu.

Pentru mine Dobrogea reprezintă tărâmul făgăduinţei. Din momentul în care trec Dunărea şi fac primul pas pe pământul ei totul se linişteşte în fiinţa mea. Să urc munţii cei mai vechi din Europa, să colind câmpiile pe care se unduieşte iarba de colilie, să vizitez cetăţile uitate de vreme, să străbat uliţele pline de colb din satele pitoreşti ale Deltei Dunării, să plutesc cu barca pe canalele pline de nuferi ascultând poveşti pescăreşti, să aud vântul care aduce cu el nisip şi parfum de scoici, să admir zborul şoimilor singuratici şi mersul lent al broaştelor ţestoase, să privesc stelele în linişte în întunericul cel mai negru, dar mai ales să mă pierd cu totul în infinitatea de albastru-verde a Mării Negre este pentru mine fericire pură!

Dobrogea are meritul că a oprit cumva timpul în loc, iar izolarea îi sporeşte farmecul arhaic. Te cucereşte prin simplitatea ei, e un tărâm de care este imposibil să nu te îndrăgosteşti, la care să nu îţi doreşti să revii…

Iarna, când apele ei îngheaţă şi când copacii rămân singuri în bătaia vântului necruţător, peisajul se transformă complet. Atunci Dobrogea devine un rai fotografic, minimalist prin excelenţă.

 

Împărtăşeşte cu noi una dintre fotografiile tale preferate şi spune-ne şi care e povestea din spatele ei, ce o face atât de specială?

E: Evident, ar fi foarte greu să mă decid. E ca şi cum ai avea 3 copii şi ai fi nevoit să alegi între ei pe cel pe care îl iubeşti cel mai mult. Dar, am făcut un exerciţiu simplu: m-am întrebat care e prima imagine care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la un moment în care m-am simţit liberă, fericită, senină şi împăcată cu tot ce e în viaţa mea.

E o fotografie cu o poveste pe cât de neverosimilă, pe atât de adevărată. Era ultima zi dintr-un aprilie, acum ceva ani în urmă, când m-am decis brusc să plec singură de acasă de la Galaţi spre Enisala, urmând să prind acolo apusul, să dorm în maşină în parcarea cetăţii, să mă trezesc înaintea zorilor ca apoi să merg mai departe şi să mă găsească răsăritul la malul mării.

Aşa că, în după amiaza aceea mi-am făcut rapid un bagaj modest, am străbătut Dobrogea, am fotografiat cerul Enisalei la apus, ca după lăsarea serii să îl admir plin de stele, în timp ce broaştele de pe Lacul Razelm dădeau concert, acompaniate de lătrăturile unui câine ascuns de întunericul care învăluia cetatea. Nu prea am reuşit să adorm, bănuiţi de ce, toată noaptea a fost un dute-vino permanent la cetate, şi evident, nu în scop turistic. Dar, am rezistat eroic şi nu am plecat de acolo spre dezolarea “vizitatorilor”. A fost un fel de “care pe care” până aproape în zori, când în sfârşit ei au renunţat, iar eu am adormit. Binenţeles, am pierdut startul şi m-am trezit brusc când începuse deja să se lumineze, aşa că m-am resemnat şi am renunţat să mai plec spre mare.

Când am ieşit din maşină, câinele care mă lătrase toată noaptea de sus din cetate, mă aştepta vesel şi cu chef de joacă. Am împărţit cu el mâncarea, mi-am băut cafeaua din termos şi apoi cu camera foto în mână am aşteptat în linişte să văd ce o să se întâmple. Şi, dintr-o dată, cerul a explodat! Soarele s-a ridicat de după Lacul Razelm colorând în roz zidurile Cetăţii Enisala, iar eu eram singură în liniştea şi pustietatea aceea, cu câinele ţinându-se credincios după mine. Am avut sentimentul că sunt liberă aşa cum nu am fost niciodată, că sunt acolo doar pentru acel moment, doar eu cu gândurile mele, că totul e aşa cum ar trebui să fie.

Şi atunci, întinsă în iarbă, l-am fotografiat în contralumină cu soarele, rugându-l să se urce pe un bolovan, ca silueta lui de câine liber să se profileze mai bine pe cerul dumnezeiesc de frumos al Dobrogei. M-a ascultat… iar, fotografia asta e dovada.

Fotografie favorită

Dintre fotografii de natură, atât de pe plan naţional, cât şi de pe plan internaţional, ai unul sau mai mulţi care să te inspire în fotografie?

E: Pe mine mă inspiră un moment trăit, lumina, muzica, o adiere, un tumult de culori sau o joc de forme… Motivaţia şi inspiraţia mea sunt legate şi de munca fotografilor pe care îi admir şi îi preţuiesc. Ne inspirăm reciproc unii pe alţii. Eu, din fericire, am o anume capacitate de a găsi bucurie în cele mai simple sau modeste lucruri. Dar, într-o lume plină de fotografi şi fotografii, cel mai greu mi se pare să îţi găseşti propriul drum, să ai un stil inconfundabil şi uşor de recunoscut de către alţii. Personal, cu fiecare fotografie pe care o fac, încerc să spun o poveste, să las privitorului timp şi spaţiu pentru a reflecta, pentru a visa, pentru a evada undeva, cumva…

Anii în care am desenat, specializarea în pictură murală, dragostea pe care o am pentru culoare, toate acestea şi-au lăsat amprenta peste stilul meu de a capta imagini, iar dincolo de o pură reprezentare a realităţii de cele mai multe ori văd fotografia ca pe o schiţă în cărbune, ca pe o pictură în culori de ulei sau ca pe o acuarelă…

Şi în România, şi în afara ei există mulţi fotografi foarte talentaţi, pe unii îi urmăresc de ani de zile, pe alţii i-am descoperit de curând şi nu aş putea să spun doar unul sau câteva nume, pentru că, probabil, aş omite pe cineva, iar asta nu mi se pare corect.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeţi şi drumeţii”.

E: Faceţi drumeţii! Oriunde, chiar şi pe malul lacului de lângă casă sau în mica pădure din apropiere de oraş, asta dacă nu va permiteţi să plecaţi în munţi sau mai departe. Ascultaţi vântul, păsările ciripind, priviţi cerul de deasupra boltei de crengi, atingeţi copacii, încercaţi să vedeţi ce se întâmplă în mica lume de la picioarele voastre, în micro-universul insectelor şi al florilor, respiraţi aerul curat, bucuraţi-vă de fiecare anotimp aşa cum este el! Avem o ţară superbă, oriunde în apropierea voastră există un colţ de natură în care puteţi găsi linişte şi frumuseţe. Cu condiţia să o respectaţi şi poate să îi învăţaţi, să îi determinaţi sau chiar să îi inspiraţi şi pe alţii să o facă!

Şi încă ceva, poate că cele mai frumoase fotografii sunt cele pe care nu le-ai făcut niciodată, dar pe care le păstrezi mereu în suflet şi pentru totdeauna în amintire…

© text: Andreea Popescu, Eva Androniu

© foto: Eva Androniu

1 comentariu

  1. M-am regasit in emotiile legate de Dobtogea. Si m-am regasit mai ales in acea „singuratate” a fotografului de cursa lunga. Iubesc ca si tine Dobrogea si tara toata si conexiunea cu natura este ceea ce ma aduce aproape de fiecare celula a mea. Imi place firescul fotografiilor tale. 😊

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s