Montaniarzi
Comentarii 2

Ikstar Krista Lurtz: „Pe munte simt că trăiesc, pe munte mă simt vie.”

Spre Moldoveanu - Andreea Popescu

Iksta Krista - Vf. PeleagaIkstar Krista Lurtz e omul-medicament care mereu te ascultă și te îmbărbătează, iar apoi, te trimite pe munte să îți iei sănătatea, nu neapărat cea fizică, dar psihică tocmai pentru a avea putere de a merge mai departe și a-ți găsi liniștea. Prima dată am cunoscut-o prin intermediul blog-ului său, unde țin minte, am poposit câteva ore și am citit tot ce a scris, minunându-mă câte putere poate avea un om. Apoi, după câteva luni am cunoscut-o și față în față și-am prins un drag de ea, mai ales față de curajul ei și de faptul să ia munții la pas, deși este diagnosticată cu Boală Mixtă de Țesut Conjunctiv un mix de afecțiuni autoimune.

Poți să ne spui câteva lucruri despre tine, explicând, totodată, și de unde a venit dragostea pe care o ai pentru munte și drumeții?

K: Am crescut la țară, la poalele Făgărașilor. În general sunt îndrăgostită de natură și de activitățile conexe: plimbări pe munte, în pădure, dar și grădinăritul. Orice, dar să stau afară. Când eram mici, vara, mergeam cu părinții pe Valea Sâmbetei. De multe ori mergeam pe biciclete, din Cincșor (satul natal), până la Sâmbăta de Sus. Mai târziu, anii de școală din Victoria, m-au dus și mai aproape de munte. Eu cred că dacă ești iubitor de natură și de sporturi în aer liber, drumețiile montane sunt ”cireașa de pe tort”. E suficient să faci o tură pe munte și te îndrăgostești iremediabil de el.

Ce înseamnă pentru tine o drumeție pe munte, mai ales că ai o problemă de sănătate deloc ușor de dus Boală Mixtă de Țesut Conjunctiv – un mix de afecțiuni autoimune.

K: Așa este. Am o boală cu un diagnostic de trei paragrafe. Toate însumează o neuropatie periferică – explicația scurtă: am parte de tot felul de dureri, 24/24. Îmi sunt afectați mușchii, tendoanele, oasele, vasele de sânge și…cam tot, din cap până în picioare. Vreme de aproape șaptesprezece ani nu am mers pe munte (1996 – 2013). La început pentru că nu am putut, mai târziu pentru că-i ascultam pe cei din jur care-mi spuneau că nu sunt în stare. Dorul de munte era chinuitor. În 2013, am făcut prima tură serioasă de munte, am urcat în Fereastra Mare a Sâmbetei. Nu sunt cuvinte pentru a descrie bucuria mea de atunci.

Gândește-te la senzația pe care o trăiești când ajungi în creastă. Pentru mine, după 17 ani și cu boala în spate, a fost mult amplificată. Nu-mi place să mi se spună că sunt învingătoare, dar atunci am lăsat la o parte orice urmă de modestie și m-am simțit cu adevărat învingătoare. Învingătoare asupra bolii. De atunci, nu am mai renunțat la mersul pe munte. Atunci am învățat că drumețiile pe munte nu trebuie făcute în forță neapărat. Cuvântul de ordine este ”grijă”. Grijă să rămâi întreg, grijă la vreme…

Boala mea, înseamnă dureri. Dureri pe care le am și când stau în casă și nu fac nimic. Nu am cum să scap de ele. Dar nici nu vreau să trăiesc o viață fără bucurii. Cele mai mari bucurii le trăiesc în drumețiile pe munte. Mă dor toate, dar bucuria de a fi pe munte, e mai mare decât durerea. Pe munte simt că trăiesc, pe munte mă simt vie. Pot spune că pentru mine muntele e panaceu universal. Un adevărat tratament. Asta o spune și medicul meu curant ”Krista, de când ai început să mergi pe munte, ești alt om!”. Are dreptate, așa este: sunt mai încrezătoare, mai puternică fizic și psihic. De fapt nu sunt ”alt om”, sunt eu cea dinainte de boală dar mult mai motivată, mult mai puternică.

Retezat

Când te hotărăști să faci o drumeție pe munte, cum anume te pregătești pentru ea? Fiind bolnavă, ai nevoie de pregătiri speciale?

K: Nu le-aș numi ”pregătiri speciale”. Trebuie să am foarte mare grijă la greutatea rucsacului. Tot ce intră în rucsac, cântăresc cu grijă. Trusa medicală e nr. 1. Acasă nu prea folosesc calmantele, dar într-o tură de munte mă asigur că am la mine tot soiul. Preventiv. Mai am grijă să am la îndemână folia de supraviețuire, chiar și vara. Pentru că una dintre problemele mele, este vasoconstricția – se numește Sindrom Raynaud. Sunt o ființă foarte capabilă! Sunt capabilă să intru în hipotermie chiar și vara, dacă diferențele de temperatură sunt ceva mai mari. Iar pe munte, te aștepți la orice.

Ca echipament, prefer lâna. Nu oricine o poate suporta direct pe piele, dar mie îmi oferă confortul ideal. Bocancul trebuie să-l simt că face parte din mine. Prefer un bocanc solid, chiar dacă este mai greu. Să simt că unde calc, acolo rămâne piciorul. În rest, tot ce se numește ”echipament de siguranță”. Dacă am o pregătire ”specială” – adică mai aparte? Am. E vorba despre pregătirea psihică. Iar aici intră în scenă imaginația, pentru că este un adevărat scenariu. E ca un act de teatru, cu două personaje: psihicul meu și fizicul meu.

Cu rucsacul făcut, totul pregătit pentru plecare, încep îndoielile, temerile
Fizicul: Ești nebună! Iar mă duci pe coclauri! Iar cu greutate în spate! Știi c-o să te doară!
Psihicul: Lasă că o să-ți facă bine!
Fizicul: Iar să îndur dureri!
Psihicul: Oricum te doare și acasă. Dar câte de frumos este pe munte și cât de bine te simți mai apoi!
Fizicul: Și dacă nu mai pot?
Psihicul: Am să te ajut eu. Soluții se găsesc.

Asta este varianta scurtă. Scenariul poate să dureze o noapte întreagă. De obicei, câștigă psihicul

Știu că ți-ai propus să cucerești toate cele 14 vârfuri montane de peste 2.500 metri altitudine din munții noștri și am văzut că deja te-ai apucat de treabă. Ce vârfuri le-ai trecut deja în palmares, cum au fost drumețiile de până acum pentru a le cuceri și câte au mai rămas?

K: Povestea cu vârfurile de peste 2.500, a început după ce am avut piciorul stâng în ghips din cauza unei tendinite cu care m-am căptușit tot pe munte. Am tras prea mult de mine, nu am ținut cont de faptul că trebuie să iau o pauză. Șase luni m-am chinuit cu cârje, baston și mers șchiopătat. Disperarea mea era că n-am să mai pot merge pe munte. Atunci am zis ”Doamne, dacă eu îmi recuperez piciorul să mai pot merge pe munte, vreau să ajung pe Moldoveanu, să-mi fac poze în pantofi cu toc”. De fapt era vorba de motivație și de provocare. Eu îmi arunc mănușa, tot eu o ridic. Pe mine provocările mă țin, în lupta cu boala.

Am ajuns pe Moldoveanu și mi-am făcut poza încălțată în pantof cu toc. Nu sunt pantofi cu toc ”ordinari”. Sunt pantofii mei vechi, cu care cândva, în tinerețe, dansam. Ca să-i pot lua în picioare în vârf de munte, i-am pingelit special pentru munte. Altfel aveau talpa mult prea subțire, n-aș fi putut merge un pas cu ei pe pietre.

După Moldoveanu, m-am trezit fără provocare! Aveam nevoie de una, astfel că următoarea provocare pe care am ales-o, este să fac toate vârfurile de peste 2500m, iar pe fiecare vârf să-mi fac poza cu pantofii cu toc.

Până acum, am 7 vârfuri din 14 – adică jumătate. Vârfurile sunt: Viștea Mare, Moldoveanu, Negoiu din Munții Făgăraș, Omu (pe bolovan și pe lângă) și Bucura Dumbravă (sau Vârful Ocolit), din Munții Bucegi, Parângul Mare din Munții Parâng și Peleaga – Munții Retezat. Pe Peleaga am ajuns acum de curând, pe zăpadă, Nu am făcut poza cu pantofii cu toc, așa că o să mai urc încă o dată la vară – pentru palmares. Toate turele sunt povestite pe blogul meu, blog.ikstar.org. Sunt povestite așa cum au fost, cu bune și cu rele, cu chin, durere, bucurie.

Dintre toate locurile pe care le-ai colindat până acum din munții noștri care s-a lipit cel mai mult de inima ta?

K: De inima mea, s-au lipit munții. Toți, indiferent de altitudine, poziție geografică sau aspect. În tinerețe, munte de suflet îmi era Făgărașul. Azi, sunt toți în inima mea, oriunde m-aș duce, mă simt acasă. Îi iubesc pe toți deopotrivă.

Știu că ai o legătură specială cu Bârcaciu (cabana) din Munții Făgăraș, ce anume face acel loc atât de special pentru tine?

K: Acolo mă simt ca acasă… la bunici. Ieșirile pe munte mă ajută foarte mult. Cu o boală de cursă lungă cum este a mea, psihicul contează foarte mult. E vorba despre o boală care nu te omoară, dar mori cu ea. Dacă o lași să-și facă mendrele, tu nu mai trăiești. În mixul de boli de care vorbeai, intră și o distrofie musculară. Dacă eu aș înceta să mai fac mișcare, distrofia musculară și-ar spune cuvântul. Locuind la Mediaș, cabana Bârcaciu este relativ aproape de mine. Chiar dacă sunt bolnavă, am câteva proiecte, în viața socială în care mă implic. Pe lângă muncă, sunt voluntar la Crucea Roșie Subfiliala Mediaș, mai și cânt (folk). Mă străduiesc să dau o mână de ajutor, unde și când este nevoie. Dar când vine momentul să iau o pauză, urc la Bârcaciu, în timpul săptămânii, când sunt puțini turiști.

Oricât de rău m-aș simți din cauza bolii, știu că pot ajunge până la Bârcaciu. Traseul până la cabană, nu mi-e greu. De la Bârcaciu, am destule trasee de făcut, dacă pot să le fac, dacă boala îmi dă voie: Vf. Scara, Ciortea, Șerbota, Negoiu. Contează că sunt pe munte.

Care e traseul tău favorit pe care l-ai tot face, fără să conteze că ai fost de multe ori pe el?

K: Nu pot spune că am un traseu favorit. Fiecare traseu are frumusețea lui. Dacă iubesc înălțimile de peste 2.500, nu înseamnă că nu iubesc Apusenii. Am fost întrebată care dintre traseele de vârfuri mi-a plăcut mai mult: Moldoveanu sau Negoiu? Fiecare traseu are frumusețea lui, provocările lui. Dar eu vorbesc din punctul de vedere al omului bolnav, care se încăpățânează să meargă pe munte. Pentru mine muntele înseamnă altceva decât înseamnă pentru cei sănătoși. În tinerețe, aș fi putut probabil să răspund ușor la întrebarea ta. Acum, la aproape 50 de ani, purtând în spate o boală incurabilă, răspunsul e tot ușor, doar că este altul decât te aștepți. Pentru mine, toate traseele sunt favorite. Pentru că încă trăiesc, încă pot să le fac.

Un cort usor

Pentru că primăvara a început să își intre în drepturi, ce trasee ai de gând să iei la pas?

K: Din pricină de boală, nu-mi fac planuri în avans. De nici un fel. În ceea ce privește muntele, anul acesta, am urcat deja Peleaga, mi-am dorit să urc Peleaga, pe zăpadă. Am făcut-o. E un alt vis împlinit. În rest, las totul în voia sorții, cum vine. Important nu este să-ți faci planuri mărețe. Important este să trăiești și să te bucuri de viață. Iar dacă asta o faci pe munte, cu atât mai bine!

Mai am încă șapte vârfuri de peste 2.500 de urcat, dar nu mi-am făcut nici un plan. Nici nu vreau să le fac ”la foc automat”, ca să fie în statistici. Nu pentru asta merg pe munte. Sunt mulți care au urcat toate vârfurile astea, din spirit de competiție. Eu nu pot să-mi programez. Sunt invitată des să mă alătur câte unui grup ce pornește spre vârfurile neumblate. Nu pot să onorez invitația: nu sunt capabilă să țin pasul cu ei. Nu vreau să încurc pe nimeni, nu vreau să țin pasul cu nimeni, vreau doar să urc pe munte. Chiar dacă asta înseamnă să merg singură.

Un mesaj pentru cititorii “Drumeți și drumeții”.

K: Eu vorbesc din punctul meu de vedere, al omului bolnav: Mama Natură, are multe și nebănuite puteri vindecătoare. Atât psihic, cât și fizic. Mai ales psihic. Asta contează cel mai mult. Indiferent de boala pe care o ai, indiferent de dureri, ascultă-ți chemarea. Acolo îți este leacul. Degeaba îți oblojești fizicul, dacă nu îți oblojești psihicul.

Dacă psihicul tânjește după înălțimile munților, acolo du-l! Oricât de mare ar fi efortul, oricât de mare ar fi durerea fizică. Dacă iubești cu adevărat muntele, durerea e suportabilă. Pentru că poți să treci peste ea. Iar dacă ai reușit să treci peste durere, o dată măcar, îți dai seama că poți mai mult. Poți să treci peste multe în viață. Nu durerea te stăpânește, ci tu o stăpânești pe ea.

Uneori, trebuie să smulgi de la viață bucuria. Să simți că trăiești, să simți că ești viu.

spre Moldoveanu

© text: Andreea Popescu, Ikstar Krista Lurtz

© foto aricol: Ikstar Krista Lurtz

© foto cover: Andreea Popescu

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s